The Bringer of Disaster- Last Chance

58. Omului pe care îl uram, împotriva omului pe care îl râvneam

M-am apropiat stângace de cușca aceea înfiorătoare pe care, din motive necunoscute, o deținea dezastrul natural din fața mea. În subsolul lui. Într-o casă care nu avea nici ferestre, nici uși descuiate, nici crăpături cu deschidere spre exterior, nimic. Într-o casă asemănătoare Contelui Dracula care, pentru că era un vampir, se hrănea cu sângele victimelor sale. Oare să fii și tu un vampir, Bennji?

Sticlele de benzină le mai puteai explica (să zicem), dar cușca asta impenetrabilă cum?

-Unde sunt cheile? Atât am spus, dar el mă privi plictisit și apăsat de parcă tocmai se uita cu mine la un film de comedie, care nu era tocmai de comedie.

-În camera mea. Pe noptieră. Răspunse de parcă ar fi cheile de la mașină, nu cheile unei cuști luciferice.

-Ok. Aștept.

-Nu poți să mergi tu? Mă privi drăgălaș, dar eram sigură că în mintea lui era un întreg război.

-Nu, Bennji. Du-te odată!

-Trebuie să vorbesc ceva cu prietenul meu!

 O spuse așa de parcă prietenia era egală cu răpirea cuiva și închiderea sa într-o cușcă. Ca să nu mai zic de strânsoarea cu lanțuri și de vătămarea fatală a "prietenului" care părea că pierde destul de mult sânge. M-am dus fără să mai rostesc vreun cuvânt dar nu am ezitat de a mă ascunde în spatele ușii și de a asculta conversația.

-Dacă suflii vreun cuvânt, Ramires, știi bine ce se întâmplă!! Nu te juca, doar eu mă joc aici, ai înțeles?

"Doar eu mă joc aici, ai înțeles?!" Cât de arogant suna! Dar nu era o simplă aroganță de dragul de a fii lider și de a ți se face totul pe plac, era aroganța aia nebună care cocea înăuntrul ei primejdii necunoscute asemeni unei veri fierbinți cu furtuni, ploi și cine știe, poate chiar și ninsori. Era obsesia aceea care odată înrădăcinată în suflet și udată în fiecare zi, nu mai aveai cum să o mai elimini. Dar ce se ascundea, oare, în spatele tuturor acestor patimi și vicii nebune? Te ascundeai tu? Tu, cel care m-ai făcut să nu-mi mai pot lua gândul de la tine, de la proiecția unei vieți împreună asemeni unui paradis, dar care în fiecare zi se rupea precum un puzzle dezlipit piesă cu piesă, amintindu-mi, de fiecare dată, că acest vis nu o să se îndeplinească niciodată.

-Va afla cine ești! Va afla! Îi răspunse Rami, parcă din celălalt capăt al lumii, aprinzând o frică crispată și anemică în vocea lui.

-Mai vedem! Râse Bennji cu o cruzime care și pe mine mă speria.

 Oare ce trebuia să aflu?

După ce m-am întors cu cheile, l-am deschis pe Rami din cușcă, fără ca să îi arunc nici cea mai mică privire lui Bennji. Nu știu de ce mă temeam mai exact: să nu-mi vadă o anumită teamă reflectată pe chip, sau să nu îmi amplifice și mai mult sentimentul de dor, ochii aceia verzi și strălucitori. Ar fi fost greșit să-l ador și mai mult, nu-i așa? Dar oricum nu putea să dispară ceea ce simțeam, deși mi-am dorit de sute de ori să se evapore și să se piardă în neant.

I-am dezlegat toate lanțurile și i-am privit chipul palid, sângele care încă curgea și i se împrăștia pe tricou, i-am văzut teama și disperarea din privire, iar trupul său, lung și masiv, părea doar un obiect inutil în viața sa. Nu-i folosea la nimic să arate așa, să "pară" atât de puternic, când de fapt era speriat, moale și ușor de influențat. L-am tras de mână încercând să îl ridic, dar era prea slăbit, iar eu eram prea mică. Nu voiam să fac asta, nu voiam să îl privesc pe Bennji, și din fericire nu a mai fost nevoie. A sărit în ajutor din proprie inițiativă, așa de parcă, răpitorul era altcineva și noi trei (Gașca de Șoc), am încercat să scăpăm din ghearele lui.

L-am dus pe Rami într-o cameră destul de îngustă față de celelalte, unde ne-a condus Bennji. L-am așezat pe un pat ca de spital, lângă care era o măsuță de chirurgie cu ustensile în domeniu, medicamente și o trusă de prim-ajutor. Bennji mi-o întinse cu indiferență, fără să spună nimic. M-am străduit să o iau fără să îl privesc, dar fiorii dinăuntrul meu mă trădaseră din nou. Și atunci, pentru o clipă, am văzut cel mai gol om pe dinăuntru. Dar în a doua secundă am văzut un copil inocent și speriat, iar în a treia un nebun indiferent și rece. Toate acestea zăceau, deodată, în el. Toate. Și nu știu care o domina pe cealaltă sau care era mai intensă.

-Pansează-l tu, până vin. Spuse, de parcă eu eram asistenta lui ce-i rezolva mizeriile.

-Unde pleci? Îl întreb eu încercând să par cât de rece posibil.

-Am de rezolvat ceva. Mă întorc într-o oră.

Oare de ce nu mă mai mira? Câte nu avea el de rezolvat în secret?

După ce am rămas singuri, i-am dat tricoul jos (ceea ce nu credeam că o să fac vreodată și i-am dezinfectat rana, care părea să fie o rană foarte adâncă, de cuțit. Nu avea, nici pe departe, cum să fie din greșeală. Nu înfigi cuțitul în cineva "din greșeală". Doar îl zgârii, din greșeală. Sau poate nici măcar asta. După ce a scos un țipăt de durere, și-a luat inima în dinți și mi-a dat consimțământul să îl cos. Rana se întindea pe jumătate din suprafața burții. Speram să nu-i fi atins ficatul. Fața i se colorase la loc, iar respirația și bătăile inimii îi reveniseră la normal. Doar privirea îi era aceeași. M-am așezat pe marginea patului său, după ce am găsit un alt tricou și l-am îmbrăcat cu grijă cu el, iar Ramires îmi cuprinse mâna în mâinile sale pansate și vineții.

-Ascultă-mă, spuse el cald și speriat, trebuie să fugi! Trebuie să fugi de aici cât mai repede posibil! Ce are Bennji în cap..

-Rami, îl opresc eu, despre ce vorbești?! Ce are Bennji în cap? Cine e el? De ce nu-mi spui odată?!

-Iartă-mă, nu-ți pot spune! E în joc ceva foarte important și e doar vina mea..

-Ce ai făcut, Ramires?

-Știi bine ce am făcut, As. Ți-am vândut inima Diavolului și acum bate în pieptul lui Bennji. A fost cea mai mare greșeală din viața ta să i-o dai. Dar e doar vina mea, iartă-mă..

Iar lacrimile i-au părăsit ochii precum o mare învolburată. Chiar nu știam ce să mai cred și ce să înțeleg din vorbele lui Rami. Și în primul rând doar, eu și cu Bennji știam de mica noastră călătorie în iad. De unde fusese informat Ramires? Oricum nu asta conta acum.

-Și ce, Rami? Și ce că i-am dat-o lui?

-Nu-ți pot spune, și dacă îți dai seama singură, te rog să nu-i spui nimic! Va crede că eu ți-am zis și va fi mult mai rău.. Continuă el speriat, plângând din ce în ce mai tare.

-Rami, dacă te temi că îți va face rău, nu o să îi mai permit, îți promit.

Și această promisiune i-o făcusem omului pe care îl uram, împotriva omului pe care îl râvneam. Acesta era oare, blestemul meu?

-Nu pentru mine mă tem, Astrid, mă strânse el de mână, privindu-mă speriat și agitat, pentru tine mă tem.