The Bringer of Disaster- Last Chance

79. Flăcările iadului îmbrăcate în straiele raiului

I-am privit ochii sticloși ce străluceau aievea în nemărginirea întunericului ce ne înconjura. Nici măcar artificiile nu au fost la fel de strălucitoare precum scânteirile aparte ce zburdau din inima lui înspre pieptul meu gol. Nici măcar frigul de afară nu putea să ne curprindă umerii și să ne facă să renunțăm. Buzele mele și ale lui erau sortite să se contopească, dar în același timp simțeam cum sunt sortite pieirii. Mi-a prins fața în mâinile sale fierbinți, și mai apoi și-a coborât o mână pe talia mea. Am simțit fiori vulcanici ce incercau să de-a năvală de-a lungul întregului meu corp. Când sărutul lung și apetisant s-a sfârșit, privirea lui mi-a spus un milion de cuvinte rătăcitoare, nerostite vreodată de vocea sa hipnotizantă: că îi era teamă, că mă voia doar pentru el, că voia să mă distrugă, că voia să mă iubească.. Nici nu mai înțelegeam..

-Haide înăuntru, m-a apucat de mână și m-a tras cu finețe în urma lui. Am simțit o nesiguranță copleșitoare ce fredona la unison cu o dorință sfâșietoare. Și-a mușcat buza de jos tandru, după ce a mai aruncat o privire asupra buzelor mele, șterse de ruj.

Am urcat niște trepte în spirale, de o marmură fierbinte de roșiatică, și a trebuit să fiu extrem de atentă că să nu mă împiedic.

-Nu e o idee bună să urcăm pe aici după ce am băut atât! Văd în romburi și pătrate! Am râs eu, în timp ce el îmi arunca priviri curioase și amuzate.

După câțiva pași în sus, am observat că se întorcea din când în când ca să arunce priviri golașe asupra trupului meu încărcat cu fiori fierbinți.

-Nu te mai uita așa! Îl împing eu ușor. Mă faci să mă simt jenată!

-Ai roșit, Rozalio? A zâmbit el, după care a răsuflat ușurat că am ajuns într-un final în vârful scărilor. Acolo se întindea un dormitor imens, la o mansardă vișinie, cu un pat atât de mare încât ar fi putut încăpea o petrecere întreagă. Avea perdele vișinii cu dantelă sclipicioasă, ce curgeau ușor pe blatul de lemn al patului. Arătau divin!

-Simte-te ca acasă!
A spus el în timp ce își descheia ultimii nasturi prinși la cămașă. Mi-a aruncat priviri pe furiș în timp ce eu eram atât de confuză, încât nu știam ce să fac. Am tușit de câteva ori ca să rup acele momente stânjenitoare, după care m-am descălțat și m-am lăsat să cad ușor pe pat. Era atât de moale și de pufos încât te scufundai direct în cel mai perfect rai care avea sclipiri infernale. I-am privit cu coada ochiului mușchii abdominali care străluceau în lumina lunii ce arunca franjuri argintii dinspre fereastră. Și-a schimbat pantalonii de blugi cu o pereche de pantaloni scurți de trening, în timp ce eu mă prefăceam că stau cu ochii închiși, după care, rămas la bustul gol, s-a aruncat lângă mine pe pat dar fără să mă atingă.

-Așa dorm eu. A adăugat el zâmbind. Vrei pijamale?

-Nu, mersi. Am spus eu respirând adânc, iar alcoolul din sânge a fost atât de nemilos încât mi-a adus aminte motivul pentru care mă aflam, de fapt, aici.

-Aș vrea să fim mereu așa! S-a întins pe spate, umăr la umăr cu mine, și am început să privim amândoi tavanul, de parcă ar fi un cer înstelat de vară.

-Și de ce nu suntem? Am întrebat eu, după ce am respirat adânc, și m-am întors ușor cu privirea înspre el. Mi-am pus o mână sub cap și i-am privit din nou goliciunea pectoralilor. (Cu subtilitate, sau nu chiar).

-Aș vrea să pot să-ți explic. a spus el amar. Aș vrea să fii a mea și să trăim pe vecie aici, să nu știe nimeni, nimic de noi!

-Oricum nimănui nu îi pasă de noi! Am spus eu, dintr-o dată încrezătoare. Suntem la 150 km de periferia orașului, putem locui aici, Bennji! Nu o să afle nimeni cine suntem sau ce am făcut! O să te protejez, Bennji, dar mai întâi trebuie să îmi spui totul!

-Nu înțelegi! s-a schimbat el brusc, precum răsuflarea unui vânt aspru, tomnatic. S-a ridicat în picioare și a început să cutreiere camera în stânga și în dreapta, devenind extrem de nervos. Persoana de care mă ascund eu.. mă rog, ce o fi, are ochi pretutindenea, Astrid! Chiar și în gaură de șarpe! Nu pot fugi de ea, așa cum nu pot fugi de blestemul meu! Singura de care pot fugi, ești tu și atât! Și asta face ca lucrurile să fie puțin mai simple decât atunci când sunt în prezența ta! Aș vrea să pot fugi cu tine, ca atunci când am dispărut pe Insula Șerpilor, ca atunci când..am fost mai apropiați. Dar când ne apropiem noi doi, Astrid, spuse el punându-și repede mâinile în cap, când ne apropiem noi doi se iscă un dezastru, și trebuie să ne îndepărtăm cât mai repede unul de celălalt, până nu devine prea târziu.

-De aceea te-ai căsătorit cu Mary? spun eu absentă, prinsă în mreaja durerii a unui infern arzător ce poartă straiele raiului. Ca să te îndepărtezi de mine?

-De aceea am și omorât-o și ți-am trimis cadou! a țipat el asurzitor, în timp ce se lovea cu pumnii în frunte, de parcă asta ar face ca totul sa devină mai puțin dureros pentru sufletele noastre. Ca să vezi că nu te-am părăsit întru-totul, doar am fost nevoit să o fac o perioadă și tu să crezi asta cu adevărat!

-Ești nebun de legat! M-am ridicat iute în picioare. Ești dus cu pluta! L-am împins cu pumnii în pieptul său gol, acolo unde sălășluiește Inima mea. Cine face asta, Bennji? Cine se căsătorește cu o fată ca să fugă de fosta iubită și apoi își omoară soția și i-o trimite colet fostei?

-Eu l-am împușcat pe Ramires atunci. Eu m-am împușcat pe mine ca să nu las nimic de bănuit. Eu l-am omorât pe șeful de la Poliție, după care am venit cu tine la înmormântarea lui! Eu am dat foc cabanei cu tinerii petrecăreți! Eu am făcut Jurământul de Tăcere pe viața ta ca să nu poți afla adevărul decât de la mine! Eu am omorât-o pe mama lui Ramires și pe propriul meu văr Alessio! Eu am procurat și am vândut toate drogurile ilegale! Eu am comis toate crimele pe care le investigai tu și colegii tăi de la poliție!  Eu..a încercat să mai formuleze cuvintele printre sughițuri și angoase de plâns, eu l-am omorât pe Bartoș și ți-am înscenat ție totul! După care am fugit cu tine și nu te-am anunțat că poliția a dovedit prezumția ta de nevinovăție! Eu sunt criminalul drogat matinal pe care îl cauți de atâta timp, Astrid!

-Atât? Îl privesc eu șocată și plină de amărăciune, în timp ce lacrimi fierbinți îmi înecau ochii și obrajii. Asta e tot? Mărturisești și nu-mi dai nici măcar un singur motiv pentru care ai fi putut face toate astea?!

-Ai știut dintotdeauna că am fost eu. A spus el printre înghițituri seci și amare. Întotdeauna când mi-ai privit disperarea în ochii, ai știut. Întotdeauna când te-a durut absența mea, ai știut adevărul. La naiba! Am vrut mereu să îl știi ca să se termine toate astea! Dar nu am putut să ți-l spun.. Nu am putut!! Pentru că.. sunt un laș imbecil! Am sperat cu toată ființa mea să aflii tu, să mă arestezi, să mă omori, să faci ce vrei tu cu mine! Însă tu m-ai protejat mereu, Astrid Darkness, iar pentru asta te și iubesc dar te și urăsc din tot sufletul meu!! Nu degeaba.. iubirea și ura sunt atât de..asemănătoare!!

Am căzut pe pat în speranța că o să mă prind de ceva anume, de o fărâmă cât de mică de speranță, care să nu mă lase să cad în gol. Dar nu mai aveam absolut nimic, în afară de o prăpastie adâncă și primejdioasă, în care m-am aruncat singură, zi de zi, bucățică cu bucățică.

-Știi care e ironia în toată povestea asta? Ridic eu ochii roșii, în timp ce îi absorbeam disperarea în sufletul meu negru și pustiu. Că eu încă te iubesc, după toate astea! Și te urăsc, în același timp pentru toate minciunile spuse, pentru toată sceneta asta afurisită și pentru tot ce simt pentru tine..!

S-a așezat pe jos, sprijinindu-se cu spatele gol de perete, după care a început să plângă în genunchi cu grimase puternice, și să își acopere mâinile cu capul. Eu nu am putut decât să mă gândesc la cât de rece o fi peretele acela pe pielea lui. I-am adus un tricou roșu dintr-un sertar din noptiera de lângă pat, l-am înfășurat peste el, și m-am așezat cot la cot cu el. Bennji și-a ridicat capul surprins.

-Sunt sigură că ai un motiv bun pentru toate astea! I-am spus zâmbind ușor printre lacrimi amare și înfipte în cuțitul tăios dintre inimile noastre. Acum trebuie doar să mi-l spui.