The Bringer of Disaster- Last Chance

75. Instrucțiunile jocului

M-am blocat ușor cu privirea, pentru câteva secunde, în ochii săi verzui, ce luceau de parcă reflectau fiecare rază fierbinte a soarelui ce străpungea cerul pentru a-și face loc. Nu știu ce căutam mai exact, poate un răspuns la atâtea întrebări nerostite, sau poate doar căutam un indiciu care să-mi de-a o siguranță cât de mică că el s-a gândit la mine în tot acest timp și că nu m-a uitat nici măcar pentru o clipă. Dar această "siguranță" căutată era mult prea departe de adevăr și mult prea departe de a putea fi rostită. 

Apoi am întrerupt contactul vizual, care din perspectiva sa devenise atât de rece și de neutru încât mă făcuse să mă înfiorez, și furându-i într-o clipită cheia de la mașină din mână, fără ca să încerce să o recupereze vizibil, am alergat înspre treptele căsuței anoste în care cine știe câte lucruri diabolice s-au întâmplat. Am ajuns înăuntru căutându-mi bagajul ce conținea o grămadă de sticluțe magice și câteva bombe nucleare, fiind trântit lângă cuierul de lângă adidașii murdari și învechiți ai fraților Desartes. Nu înțelegeam de ce s-au mai descălțat la ușă, ținând cont de condițiile mizere, dar nu asta era ceea ce conta în momentul de față. 

Am apucat bagajul, m-am asigurat că e închis, și atunci am văzut-o. Își flutura cosițele blonde în toate direcțiile, părând că îi povestea ceva foarte interesant lui Fernando și captându-i în totalitate atenția. Atunci m-a observat și s-a blocat pentru câteva clipe aruncându-mi priviri furioase și pline de dispreț, iar imobilitatea ei nu a durat prea mult timp deoarece Bennji țipase la intensitate maximă de afară: "Prindeți-o!".

Ea s-a năpustit asupra mea încercând să mă prindă de păr, însă având reflexele foarte bine antrenate, i-am dat un cot în bărbie, iar ea a căzut direct pe spate. Frații Desartes m-au apucat brusc de mâini și de picioare, iar eu mă zbăteam ca un pește pe uscat, încercând să mă eliberez.

-Unde crezi că pleci atât de devreme?

Fernando mă trase atât de tare de picior, încât îmi scosese un adidas și rămăsese cu el în mână. Aceasta fusese șansa mea să mă eliberez, însă Leonardo m-a imobilizat în genunchi, cu mâinile la spate, s-a apropiat de urechea mea, și mi-a șoptit cu o voce groasă și rece:

-Abia acum începe distracția, prințeso!

-Dă-mi drumul, cap de beton! țipam eu nervoasă, în timp ce îl vedeam pe Bennji prin  deschizătura ușii, că a rămas exact în același loc unde vorbiserăm, și și-a aprins o țigară liniștit. Ca și cum nimic din toate astea nu s-ar întâmpla, privea întreaga scenă ca pe un film de acțiune. V-am ajutat, l-ați găsit pe mezin! Acum lăsați-mă naibii să plec de aici!

-Of, of, naivă As, biata de tine! continuă Leo pe un ton ce părea să imite o compasiune fățarnică, chiar credeai că ești atât de importantă încât noi să avem nevoie de ajutorul tău și încât Bennji să aleagă o parolă pe care doar tu o poți știi?

Și au pufnit toți trei în râs, Monika se aplecase înspre genunchi, în timp ce se ținea de burtă ca să nu explodeze de râs. Îmi venea să îi dau un pumn direct între ochi și să o fac după aceea peștele meu auriu în acvariu. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Totul fusese o capcană, nici măcar atent plănuită, iar eu crezusem totul.

-Mi-e milă de tine! spuse Monika mieros. Tu chiar ai crezut totul. Din nou!

Și apăsase atât de tare acel "din nou", încât am încercat să mă ridic spasmodic de pe jos, în timp ce Leo încă mă ținea de mâini, și să sar direct la ea la gât. Mă zbăteam extrem de nervoasă în toate părțile, conturând sunete animalice, gata să o devorez pe Monika în momentul în care eram eliberată. 

-Tu ai fost de la început, în toată povestea asta! am încercat eu să mă controlez, axându-mă pe mintea lor și nu pe forța mea fizică. Tu ai fost cea care a făcut toate lucrurile murdare de la început. Din ziua în care ai reapărut vie, din ziua în care ai devenit partenera mea detectiv, din ziua în care mi-ai fost prietenă. Dar de ce? De ce toate astea, Monika? 

Ea își dădu cu nervozitate șuvițele de păr după urechi, în timp ce se plimba în stânga și în dreapta, privind în jos încruntată și căutând un răspuns cât se poate de profesionist. Oricum eram departe de a crede alte baliverne. (Oare?) Apoi s-a aplecat ca să ajungă la nivelul meu și m-a scuipat direct între ochi. Eu am închis ochii, am respirat adânc și nu am spus nimic, ca să o las pe ea să spună ce avea de zis.

-Știi deja de ce. Ai știut dintotdeauna! Și..ți-am mai spus odată!

-Da, știu! Patricio.. bla, bla bla, m-a iubit pe mine, nu pe tine, bla bla bla. Bine, dincolo de drama ta adolescentină, care e planul tău, Monika? Ce vrei să obții din toate astea?!

-Nu e o dramă adolescentină! se enervă ea, după care mă împinse nervoasă de piept, însă eu opusesem rezistență.

-Cu ce te ajută pe tine să-mi furi mie totul? continui eu pe același ton ironic și întrebător, datorat meseriei de detectiv. 

Știam că în ciuda a tuturor lucrurilor și a tuturor minciunilor, Monika nu se prefăcuse cu un singur lucru: teama. Frica ei indestructibilă și indevorabilă de neprevăzut, care o făcea să comită lucruri oribile și înfiorătoare. Știam că la urma urmei, teama stătuse la baza tuturor acțiunilor ei de-a lungul timpului. Pentru că, spre deosebire de ceilalți, eu o cunoscusem încă de la început, când era doar o tânără inocentă și extrem de fricoasă. Acum a rămas doar extrem de fricoasă și se temea de faptul că eu știam asta. 

-Ahh! se enervase ea, punându-și mâinile în cap și ridicându-se nervoasă în picioare.

-Vrei să știi ceva? continuasem eu pe același ton dar de data asta adăugându-i un zâmbet încrezător. Nu o să câștigi niciodată, Monika! Și știi de ce? Pentru că ești o lașă! Pentru că te lași purtată de propria ta teamă și creezi monștri din frică crezând că ei o să te protejeze! Dar ghici ce! Te devorează demult bucată cu bucată!

-Ahh! se enervase ea din nou, năpustindu-se asupra mea, țipând din toți rărunchii, dar fără să mă atingă. 

Atunci în momentul ei de slăbiciune, am profitat de faptul că băieții deveniseră foarte atenți la ea și nu înțelegeau nimic din ce aveam noi de împărțit, și datorită idioțeniei lor genetice, am avut norocul de a-l lovi pe Leo direct între picioare și după ce m-am eliberat din strânsoare, m-am ridicat în picioare, i-am dat un pumn în față lui Fernando, am apucat din nou bagajul și papucul meu alb aruncat pe podea, după care am alergat înspre mașină, în spatele căreia se afla Bennji, care absorbea probabil din a treia țigară, cu un zâmbet mulțumit pe față. Mă sorbi din priviri și parcă ochii lui strălucitori și plini de mistere îmi mulțumiseră pentru tot ceea ce i-am spus Monikăi.

Dar absorbită de prezența lui, mi-am scăpat cheia de la mașină, exact în fața ghetelor sale maronii. El a călcat cu gheata cheia, suflând fumul de țigară asupra mea și în timp ce eu îi privisem buzele cărnoase și gândindu-mă că sunt destul de uscate și că ar avea nevoie de un strugurel care să le hidrateze sau poate că doar de un sărut, el s-a aplecat, a luat cheia și a pus-o direct în mâna mea extrem de tandru.

-Fugi! a spus el, exprimând un zâmbet cald și încâlcit, în timp ce eu voiam să îi iau mâna fierbinte și să o pun în jurul taliei mele într-o îmbrățișare lungă și interminabilă. Dar vezi că mașina are ambreiaj, continuă el, făcându-mă să mă trezesc la realitate, nu e automată, dar o să te descurci tu!

Și am urcat repede în mașina fraților Desartes, m-am aruncat la volanul SUV-ului și pe când încercam să-mi amintesc cum se bagă în viteza întâi, Leonardo deja țipa: "Mașina mea, mașina mea frumoasă!", iar Fernando nu știa încotro să alerge, Monika nici măcar nu a mai ieșit, fiind prea afectată de tot ceea ce se întâmplase, iar eu am privit în oglinda retrovizoare, în speranța să-i zăresc chipul curat și plin de o inocență tulburătoare. Ascuți un zâmbet încâlcit, observând că mă uit la el cu o intensitate maximă, și încântat de toate câte s-au întâmplat, a sorbit profund din acea țigară, suflând de data aceasta fumul în sus.

Mă gândeam la felul în care toate acestea i se păreau doar un joc, iar pentru el, eu eram un pion în jocul său animalic, gata să se arunce la luptă în orice moment. Și cel mai interesant era faptul că el știa pe de rost instrucțiunile jocului: nimeni și nimic nu mă putea împiedica să nu-l urmez. Pe el. Pe Bennjamin Desartes.