The Bringer of Disaster- Last Chance

92. Blestemul unei secunde

Am privit-o cu un gram de surprindere dar în același timp de parcă aș fi știut dintotdeauna ceea ce tocmai a afirmat. Nu puteam să-mi explic cum, dar femeia asta, sau mă rog, entitatea asta mârșavă, haină și splendidă din fața mea, simțeam că e o bucată din mine sau eu doar o bucată prematură din ea. De parcă am știut dintotdeauna de existența ei mai presus decât condiția mea de muritor, dar în același timp am trăit ca și cum nu ar fi existat nici o clipă. Spirale de lacrimi mi s-au înnodat pe obraji și pe nas, alunecând într-o pantă abruptă a abisului, gata să fie devorate odată cu mine. Atrux a încremenit și s-a uitat cu acea figură ce îi trăda condiția stelară, când spre mine, când spre presupusa mamă a mea.

-E imposibil. a gâfâit Atrux, urmat de un reflex primar de a se agăța de un obiect ca să nu cadă din picioare.
Bennji a fost aproape la fel de surprins dar nu prea a lăsat să se vadă. Totuși eu mi-am dat seama.

-Deci să înțeleg că tata s-a culcat și cu Luna și cu Soarta? A avut noroc la femei, nu glumă! sarcasmul din vocea mea s-a pierdut rapid în ochii rozalii și goi ai femeii din fața mea.

-Bineînțeles, a spus ea mângâietor, că nu, prostuțo! Eu sunt Luna în carne și oase, în prafuri de stele și de meteoriți, în vibrațiile universului și ale planetelor, întrupate în acest trup vehement și transcendent al Sorții. Eu sunt și Soarta și Luna în același timp!

-Cum? o privesc eu confuză în ciuda liniștii cu care rostise toate acestea. Cum se poate așa ceva?

-Adu-mi un scaun, își aruncase elegant privirea înspre Bennji, mă dor toate oasele. 

-Dar plutești. spun eu confuză.

-Unele legi nici măcar eu nu mi le explic. flutură ea două degete în aer, de parcă era o pițipoancă care era pe punctul de a se da cu ruj roșu și a-și porni telenovela. 

În ciuda constituției stelare și înfricoșătoare, se revărsa tot în iluzii umane și instincte primare.

-Oferă-mi o țigară, Bennjamin! a spus pe o tonalitate uman de înaltă și pițigăiată. Și un foc! Și nu, nu pot aprinde un foc pe Pământ fără să existe un obiect care să-l stârnească. mi-a răspuns ea de dinainte să apuc să întreb.

Atunci m-am gândit că poate până și Soarta/Luna avea o anumită limită. Cel puțin pe Pământ, limitată de marea majoritate a lucrurilor materiale, și nu a ceea ce nu se putea vedea cu ochiul liber. Sau cine știe?

Trebuia doar să o ținem pe pământ până rezolvăm și înțelegem ce e cu planul ăsta al ei de doi bani.
-Pregătită? a zâmbit ea larg iar eu mi-am încrucișat brațele în caz că mă va apuca tremuratul.

-Nu ne e frică de tine! a mijit Atrux ochii în timp ce m-a cuprins de după talie. Se vedea clar că cei doi nu avuseseră o relație prea bună de-a lungul anilor. În principiu așa sunt soacrele.. dar în fine, sunt obosită, scuzați glumele. Asta nu e o soacră obișnuită, în orice caz. 

-Demult, cu milenii în urmă, a început ea sorbind cu poftă din țigara lui Bennji, de parcă asta făcea în fiecare moment când împiedica oamenii să-și urmeze visurile și dorințele, fiind în corpul stelar al Lunii, noapte de noapte priveam Pământul și în acea secundă mirifică în care Soarele apunea și eu îmi revărsam lumina asupra muritorilor, ni se întâlneau mici franjuri de lumină și căldură care ne umpleau cu o poftă bizară. La început părea ceva "obișnuit", cum spuneți voi muritorii, rapid și plin de căldură. Dar pe măsură ce treceau anii, parcă acea SECUNDĂ devenea tot mai scurtă și mai abruptă, în timp ce căldura pe care ne-o împărtășeam reciproc, a început să ardă. A început să devină tot mai apăsătoare și mai puternică, iar dorința de a avea acea secundă pentru totdeauna, năvălea ca un meteorit în flăcări asupra mea și asupra Soarelui. Știți, vocea a început să îi slăbească și obrajii să strălucească și nu-mi dădeam seama dacă erau sau nu lacrimi, atunci când iubești, nu-ți ajunge doar o secundă pe zi să îl privești. Ai nevoie de minute, de ore. de zile, de nopți..Dar noi.. noi nu ne-am putut împărtăși niciodată noaptea sau ziua pentru că eram prea diferiți: unul aducea ziua, iar celălalt noaptea. 

Câteva lacrimi mi-au părăsit ochii și au căzut direct pe podeaua lui Bennji. Atrux m-a strâns de mână în timp ce Bennji mi-a aruncat o privire fugară. 

-Și atunci i-am spus. a continuat Soarta. I-am spus Soarelui că nu mai pot să fac asta, nu mai pot să îl văd NICIODATĂ. Pentru că doare. Doare al naibii..de tare. Dar el nu m-a ascultat. În ACEA SECUNDĂ în care noi ne întâlneam privirile, eu mă întorceam cu spatele, iar el începuse să arunce cu tot mai multe flăcări și raze solare, care mi-au ars literalmente trupul și întreaga ființă. Voi o numiți.., care era termenul? A, da, "încălzire globală". În fine.. I-am spus că mă doare și că ar trebui să înceteze și nu m-a ascultat, a început să arunce cu flăcări tot mai puternice ca să-mi atragă atenția, până când o mare parte din corpul meu stelar s-a uscat și s-a transformat în rocă. Atunci am fost nevoită să plec, să-mi părăsesc corpul stelar și să îl las să graviteze gol, în mijlocul întunericului din cosmos. Mi-a trebuit un scop și o virtute, dar nu am putut părăsi nici o clipă cosmosul, am fost legată de acesta chiar și după ce au apărut primii oameni pe Pământ. Și când am aflat că Soarele....a rupt o bucată din propria sa lumină și că a ajuns regele iadului de sub Pământ, mi-au țâșnit din cap meteori în flăcări și simțeam că-mi explodează întreaga ființă. M-am chinuit milenii să părăsesc ticălosul de cosmos și el într-o secundă a avut toată puterea. Mereu SECUNDELE au stat în puterea lui, și până și lumina mea a fost datorată strălucirii lui. Nu am avut nimic ce să-mi aparțină în totalitate, până când..

Am înghițit în sec.

-Până când am devenit Soarta în carne și oase și am învățat cum să guvernez viețile oamenilor. M-am jucat cu ei ca și cu proprile marionete, însă în mine a rămas un gol de neastupat. Voiam viața Soarelui, voiam să mă răzbun pe el pentru ce mi-a făcut, voiam să de-a socoteală pentru fiecare flacără care mi-a ars spinarea... a început să țipe și să devină extrem de irascibilă.

-Îmi pare rău, am spus privindu-i durerea, nu am știut și partea asta de poveste..

-Îh, și-a dat ea ochii peste cap, acum nu mai e cazul să-ți pară rău. Acum am pus la cale întregul plan ca eu cu Soarele să facem schimb de locuri și să mă răzbun.

-Adică să faceți schimb de locuri? am întrebat-o confuză. Vrei să ajungi în iad?

-Evident. Și după ce îi voi lua locul, Soarele se va dezintegra complet și nu va mai exista nici lumină și upsii, nici pământeni și nici Pământ. Voi fi singura Regină și voi face toate lucrurile în stilul meu! a zâmbit în timp ce a aruncat țigara pe jos și a călcat-o cu asprime cu vârful pantofului ei de cleștar.

-Îmi pare rău, Zână/mamă/Lună/Soartă sau ce îi fi, dar nu te pot lăsa să faci asta! am spus eu ușor neconvingător.

-Eu nici pe atât nu o să-ți permit! a făcut Atrux un pas înspre ea, însă Soarta nu părea prea intrigată de reacțiile noastre. 

-Haide, demonul meu cu ochii verzi, haide să le arătăm de ce suntem capabili! i-a spus lui Bennji în timp ce s-a ridicat iar eu nu înțelegeam de ce eram mai șocată: că se apropie sfârșitul lumii sau că Nebuna/Mama/Luna/Soarta i s-a adresat în acest fel lui Bennji.

-Stai! am țipat în urma ei înainte ca cei doi să părăsească încăperea cu cine știe ce planuri și grozăvii în mânecă. Dar eu cum am apărut pe lumea asta? Chiar ești mama mea și Soarele tatăl meu? Trebuie să știu!

-Oho, a spus ea cu încântare, asta e o poveste și mai interesantă! Micule demon, adu scaunul înapoi și mai pregătește-mi o țigară! Va fi..palpitant!