The Bringer of Disaster- Last Chance

27. Atunci când universul se amuză pe seama ta

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

-Și parcă ziceai, mamă, că ei nu sunt stele, ei nu strălucesc, ei nu evaporă din trupurile lor sidefate aceeași strălucire care izvorăște dinăuntrul nostru de milioane de ani-lumină. Spuneai că ei nu încântă irisul nimănui cu nuanțe albe, aurii și galben cadmiu, platină și galben cobalt. Spuneai că ei nu strălucesc ca și noi, că ei nu sunt suficienți pentru a face ca planetele să se rotească în jurul Soarelui. Dar întrebarea e, mamă: noi suntem?

-Despre ce tot vorbești în răcoarea Universului, Atrux? Îl privise mama sa confuză, în timp ce pregătea poțiunile roșiatico-aurii obișnuite. De obicei când Atrux avea asemenea gânduri celești ce priveau neînsemnătatea de jos, mama sa îl lăsa să vorbească până când acesta își schimba gândurile astrale. Dar de data aceasta, simțise pentru prima oară în milioane de ani, că Atrux, fiul ei lângă care sălășluiește de atâta timp, nu mai e acel Atrux care fusese cândva. Acea Stea dornică de strălucire și prosperitate, care se mulțumea cu un vis îndepărtat și alegoric. Acum însă, Atrux nu-și mai dorea nici pe departe să mai strălucească, iar visurile păreau să nu mai fie suficiente pentru acesta.

-Aruncă-ți irisul pe Pământ, mamă! Uite, acolo jos! Ei sunt! Persoanele strălucesc!
În timp ce vorbea stătea rezemat de suprafața sa de sticlă, cu palmele lipite de aceasta și cu nasul strâmtorat, de parcă și-ar fi dorit cu ardoare să poată să iasă de acolo. Chipul său exprima atâtea lucruri astrale, unele chiar necunoscute lui, dar nu și mamei sale. Mama sa știa să recunoască dorința ucigătoare în ciuda firii nemuritoare, scrumul cenușiu și focul mustuitor dinăuntrul său pe care acesta nu mai putea să îl ascundă, dorul de ceva necunoscut încă lui, și mai ales, aspirația aceea vie și distrugătoare către apropiere. Știa că asta îl va distruge pe Atrux cel mai tare.

-Fiule, se oprise mama lui pentru câteva clipe-lumină și îl privi cu o ușoară teamă. Ți-am mai spus legile Sorții de un milion de ori: noi suntem strălucirea și eternul, ei sunt moartea și efemerul! Da, e adevărat că noi așteptăm de milenii să se ridice înspre noi, dar cei de jos nu pot străluci. Înțelege asta!

-Dar strălucesc! Privește acele mici bucățele de stele sidefate fixate pe acel plai îndepărtat și straniu! Privește, mamă și ai să mă crezi! Privește cum flacăra lor metafizică se mișcă în armonia gravitației de jos! Doar uită-te! Oare stau și ei pe suprafețe de sticlă ca și noi? Oare ne privesc și ei cum o facem noi?

Atunci mama sa lăsase de tot poțiunile roșiatice pe care le pregătea pentru Soartă aproape în fiecare zi și noapte și își focalizeze irisul în direcția în care Atrux îi arătase cu degetul. Atunci încremenise pentru câteva momente-lumină, iar pielea sa de o albețe impecabilă părea să își piardă brusc pigmentul strălucitor. Ochii ei se măriseră precum doi meteoriți în flăcări ce ar îngheța brusc în mijlocul Universului, iar buzele ei tremurau și încercau să găsească cuvintele celeste potrivite, deoarece cum am mai spus, cuvintele odată aruncate în Univers nu mai pot fi luate niciodată înapoi.

-Vai, Atrux, spuse ea cu ochii iluminați de un lichid transparent și sinistru din punct de vedere astral. Acelea nu sunt stele, și nicidecum străluciri! Sunt flăcările sufletelor trecute dincolo de Legile Universului și de cele ale Sorții. Sunt cei care părăsesc lumea, după ce au cutreierat degeaba prin ea, și care își găsesc sfârșitul la finalul drumului exact în pământ. Acolo jos nu există decât suferință și moarte, care sunt guvernate într-un infinit paradoxal una de cealaltă: suferința cauzează moartea și moartea cauzează suferință.

Buzele lui Atrux împietriseră în urma unui amestec de confuzie și teamă, dorință și durere. Mama sa îi citise toate acestea pe chip în acel moment-lumină. Atrux se lăsase să cadă ușor pe spate, se întinse pe suprafața de sticlă cu genunchii îndoiți și privise în sus. Nu privea spre ceva anume, deoarece atât de multe corpuri gravitau în spațiu încât îl amețeau. Se gândise cât de interesante i se păruseră la început. Când de mult îl fascina să se întindă în acest mod, cu brațele aranjate confortabil sub cap și să privească infinitul, găsind în fiecare zi și noapte câte ceva nou și inventând o poveste: o cometă rătăcită, un astru strălucitor, flăcările Soarelui care se schimbau de la o clipă la alta, planete necunoscute, ființe bizare și celeste, găuri negre, universuri multiple și alți aștri ca și el, care rămâneau la fel fascinați de ceea ce se află în jurul lor. Oricum, cel mai interesant lucru pentru el rămăsese dintotdeauna viața pe Pământ. Dintotdeauna și-a imaginat cum e să trăiești într-un loc pe care poți să îl calci și pe care poți să îl simți, cum e să atingi ce se află în jurul tău fără să te limitezi la o simplă privire și la o suprafață transparentă, și cum se simte adevărata libertate: atunci când poți să simți, să privești, să te doară, să trăiești, să închizi ochii și să te afli în același loc atât cu mintea, cât și cu trupul. Dar niciodată nu și-a putut imagina, nici măcar puțin, cum se simt, cu adevărat, toate acestea.