De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 159

Ale:
In urma cu 3 ani...

A trecut o saptamana de cand sunt cu Eric acasa,iar in astea 7 zile,eu nu știu dacă am dormit 8 ore adunate.
In primul rand pentru ca sunt fascinata de el,iar il al doilea,pentru ca imi e frica.
Ma minunez in fiecare secunda de micutul ce mi-a schimbat lumea,dar pot sa spun ca in acelasi timp simt o teama constanta.
Ziua sunt cu ochii pe el,noaptea stau precum iepurele. La orice suflare mai adâncă de a lui,sunt deja în capul oaselor pentru ca imi fac tot felul de filme în cap. Imi e frica sa nu se înece,sa nu se sufoce,sa nu i se intample ceva si sa nu fiu pe faza,iar starea asta continua de anxietate ma darama psihic.
E absolut minunat sa-ti vezi puiul si sa-l strângi in brate,fiindca te împlinește cum nimic pe pamantul ăsta n-ar putea sa o faca vreodata,dar teroarea ca ar putea păți ceva,imi face inima sa-mi tremure in piept de frica.
Acum,in clipa de fata l-am scos pe terasa,fiindca afara e cald.
Desi e jumatatea lui Aprilie,temperaturile sunt ridicate pentru locul in care ne aflam,iar noi profitam din plin de soarele ce anul asta s-a decis sa își facă simtita prezenta mai repede decât în ceilalți ani.
In timp ce el sta in carut si doarme,eu beau un ceai și nu-l scap din ochi,iar Stefan isi bea cafeaua si face același lucru. E geana pe micut ca pe butelie.
-Iti vine sa crezi ca e al nostru?il intreb in soapta,iar ingerul meu surade larg.
-Bine-nteles ca imi vine sa cred.
-Si de ce te uiți la el de parca nu ti-ar venit sa crezi una ca asta?
-Ma minunez de el,raspunde cu o voce incarcata de iubire.
Zambesc si ma las mai pe spate in scaun,apoi imi fixez ochii pe chipul dulce a lui Eric si incep sa-l sorb din priviri.
"La ce mocuta scumpa are imi vine sa-l mananc!"
Chicotesc in urma gândului si-l vad pe inger cu coada ochiului cum ridica usor dintr-o spranceana cand ma aude.
-Imi vine sa-l mananc,spun cu privirea inca fixata pe Eric.
-Nu mai bine mergi sa te întinzi daca el tot doarme?intreaba pe un ton incet si clatin din cap. De ce? Ti-l aduc eu cand trebuie sa suga,continua si ii simt intenitatea ochii in vreme ce si-i plimba pe chipul meu.
-Sunt bine soare,raspund,desi adevărul e ca sunt rupta in gura din cauza oboselii.
Cat am stat in spital n-am dormit mai deloc,iar de cand sunt acasă,am facut acelasi lucru. Dar nu pot. Oricat as vrea,frica nu ma lasa. Stau cu ea mereu în san si nu pot sa mi-o scot nicicum din suflet ca sa pot adormi linistita.
-Inimioara...spune,iar din ton ma dejeneste putin.
-Sunt bine soare!insist,iar un oftat se desprinde de pe buzele lui.
"Inteleg ca isi face griji pentru mine,dar trebuie sa înțeleagă ca oricat de obosita as fi,inaintea micutului trebuie sa fiu apta si sa nu dau nici un semn de slăbiciune la orice ora din zi sau din noapte. El are nevoie de mine. El e prioritar. Nu somnul meu."
-Ai sa cazi din picioare dacă nu te odihnești,imi atrage atenția si il prind de o mana,apoi ma uit insistent in verdele lui albastrui.
-Pot,zic si clatina incet din cap.
Ranjesc.
-Stii ca duc mult,continui,iar el imi tranteste o privire cu subînțeles.
Chicotesc.
-Ar merge și o partida rapida cu mine aplecata peste masa asta,dar nu pot,raspund privirii lui ce a început sa arda intr-un mod salbatic.
-Stiu...sopteste pe un ton jos in vreme ce incuviinteaza înțelegător din cap,desi se vede ca ar vrea sa intre in mine. E in regula,micuto,continua,iar eu ma intind spre el si vine in întâmpinarea mea ca sa-l sarut.
-Auzi?intreb cu buzele lipite de ale lui.
Rade usor in barba,apoi ma îndeamnă cu ochii sa continui.
-Saptamana viitoare vine moasa.
-Nu-i problema. Suntem acasă. La orice ora ar ajunge ne găsește aici.
Zambesc larg pentru ca ma bucura mult faptul ca e langa mine timp de o luna. Asa si-a programat dinainte programul si si-a calculat zilele ce le are normal libere de la lucru,plus cele pe care i le da statul si cele de concediu pe care le are de anul trecut ramase,incat a ajuns sa încropească o luna de stat acasă cu noi. Un lucru minunat,pentru ca imi e de mare ajutor,plus ca încrederea lui si faptul ca e constant langa mine,ma ajuta sa nu-mi pierd mințile. Daca ar fi fost nevoit sa meargă la munca și as fi rămas din prima singura cu Eric,cu siguranta o luam razna.
Încă ma obișnuiesc cu faptul ca trebuie sa fiu 24/24 atenta la el si invat din mers ce presupune creșterea unui copil. Oricate carti am citit pana acum,nu se pupa cu ce întâmpini in realitate cand ai un copil. Pentru ca,intensitatea fricilor difera de la o persoana la alta,iar cum mie imi place sa fiu perfecționista in orice,imi e groaza sa nu o dau în bara. Asa ca am ajuns sa ma port cu băiatul precum drobul de sare din povestea lui Ion Creanga. Dacă as putea l-as inchide intr-o bula de cristal ca sa ma asigur ca nu o sa pateasca nimic niciodată. Fiindca si asa imi sta inima in gat de fiecare data cand suge la san si se îneacă,sau când strănuta,ori tușește. Sau cand plânge si nu stiu ce sa-i fac. Sunt atat de nebuna pentru ca nu știu încă sa-i interpretez plansul,ca ma apuc sa-l verific din cap pana în picioare. Il dezbrac,il intorc pe toate părțile,il schimb de haine și de pampers,iar uneori chiar nu trebuie fiindca e curat,dar na...nebunia din capul meu ma pune sa fac totul de la A la Z ca sa ma asigur ca e in regula. Ii analizez fiecare particica a corpului sa vad dacă are ceva,il apas usor pe unele părțile ca sa ma conving ca nu il doare ceva,dupa il masez,apoi ii dau sa mănânce și il legan intr-una pana cand intr-un final se potoleste. Ii cant,ii vorbesc și ma rog constant sa fie bine. Ca sa nu mai spun ca ii i-au temperatura de fiecare data cand il schimb. Fiindca doar asa ma linistesc. Dacă nu are febra,înseamnă ca plânge de foame. Dacă nu o face nici de foame,ma gandesc ca are vreo scama ce-l deranjează. Dacă nici asta nu e,ma gandesc ca poate a amorțit si incep sa-l masez. Daca conțină sa plângă,incep sa-l legan pana cand se linisteste. Dar daca ar mai pati si ceva...cred ca as claca psihic. De aia spun ca ma comport precum personajele din povestea lui Ion Creanga. Fiindca grijile ma fac sa ma comport de cele mai multe ori precum o proasta,dar n-am ce sa fac. E primul copil si toate ma dau peste cap.
Ieri de exemplu chiar am stat doua ore cu el in brate doar ca sa doarmă si sa nu-l mai aud plangand. L-am legănat pana cand a venit vremea sa se trezeasca si sa mănânce la san,dar n-am o problema cu lucrul asta. Am auzit de vorbe precum cele de genul,sa nu-l ții in brate ca se obișnuiește prost si-l invat cu narav. Ori,mai lasa-l sa si planga ca sa faca plamani sănătoși. Eu nu pot sa fac asa ceva. Eu ma frang cand il aud ca plange si atunci prefer sa fac orice ca sa-l linistesc cat mai repede. Iar daca soluția e sa-l tin cu orele in brate,aia e! Pana la urma n-am sa o fac pentru vesnicie. Ma gândesc ca toate momentele asta o sa treaca la un moment dat fiindca o sa crească,iar nevoile lui o sa se schimbe. De asta ma bucur de orice clipa. Si de cele in care ma pun pe mine intr-o postura dificila chiar și atunci cand oboseala mai ca nu-mi da eroare la creier. Iar pe langa toate astea,mai trebuie sa pun la socoteala și grijile ce nu ma lasa sa respir in voie,dar încerc sa traiesc cu ele. Probabil nu o sa dispară niciodata,fiindca e copilul meu si indiferent de varsta pe care o s-o aibe,am sa stau în poziție de drepți si am sa-l ajut cu tot ce am sa pot la orice ora din zi sau noapte. Nu stiu daca e de bine sau de rau...daca lucrul asta ma face sa par o proasta in ochii celorlalti,dar prefer sa ma consum pe mine ca sa-i fie bine lui si sa-i dăruiesc toata atenția mea chiar și atunci cand mie mai ca nu-mi cad ochii in gura. Fiindca eu in momentul de fata respir si traiesc prin fiinta lui. Daca el e bine atunci eu sunt împăcată. Iar daca sunt împăcată înseamnă ca-mi fac bine treaba. Iar daca sa dau totul din mine pentru copilul meu sau sa-mi fac griji exagerate pentru el ma face proasta,prefer sa fiu una,decat sa-l neglijez ca sa am timp sa ma gândesc și la mine.
-Auzi?intreb in urma gandurilor. Si tie iti e teama ca ar putea pati ceva?
-Mda...raspunde ingerul oftand. Daca pana acum imi făceam griji doar pentru tine,acum faptul ca mai am un suflet pentru care trebuie sa-mi fac griji,nu ma lasa noaptea sa dorm cum trebuie.
Zambesc in coltul gurii și il privesc cu drag.
-Eu sper doar sa nu o iau razna de la câte griji imi fac. Unele chiar sunt absurde,dar nu pot sa ma controlez.
-Stiu inimioara,dar probabil e doar o etapa. Tot ce e nou sperie,nu?
-Asa-i...raspund cu jumătate de gura. Dar la mine nu cred ca o sa treaca vreodata. Stii vorba aia,copii mici,probleme mici?
-Da,raspunde si imi prinde fata in maini. Dar indiferent de situație,am sa fiu lângă tine.
-Mersi,raspund pe un ton incarcat. Esti cel mai tare,continui si isi lipeste buzele de ale mele.
Ma saruta cu tandrete preț de cateva secunde lungi,apoi isi i-a telefonul de pe masa si ma priveste întrebător.
-Vrei sa ii anuntam pe ai mei ca ai născut?
-Ar trebui,nu?raspund cu o intrebare.
Chicoteste,dupa isi deblochează ecranul si nu durează mult pana cand deschide chatul si o apelează pe soacră-mea.
-Da mama,raspunde blonda și ma ridic usor de pe scaun,apoi ma pun în poala lui Stefan ca sa intru la randul meu in cadru.
-Ceau!salutam in acelasi timp.
-Ceau! Ce faceți voi? Cum sunteți?intreaba zambind.
-Noi bine,raspund chicotind.
-Te-am sunat sa-ti aratam nepotul,continua Stefan,iar ochii ei se măresc intr-o fractiune de secunda.
-Ai născut?intreaba,iar emoțiile incep sa-i traverseze chipul.
Vad ochii cum i se umplu de lacrimi în timp ce eu incuviintez din cap,iar ea se repede in casa si incepe sa strige dupa tatăl lui Stefan si dupa cei doi frati ramasi in tara,pentru ca Daniel e încă în Germania alături de tipa aia pe care a cunoscut-o intr-un club si urmeaza la randul ei sa nască peste câteva luni.
-Doamneeeee!!!exclama blonda plangand. Nu-mi vine sa cred!
-N-am sunat dinainte fiindca a fost puțin mai complicat cu sarcina ca sa nasc,zic,iar ochii incep sa-i tremure.
-Ce s-a intamplat?intreaba intr-un suflet.
Incep sa-i povestesc despre cele intamplate si cum am stat atâtea zile supravegheata ca sa-mi poata provoca travaliul,iar in timpul asta le fac cu mana băieților ce tot se baga în cadru sa ne salute. Cand termin de spus prin ce am trecut,Stefan intoarce camera si il arata pe Eric cum doarme în carut,iar suspinele se împletesc cu exclamatiile si sunetele de bucurie venite din partea lor ca reacție la imaginea pe care o vad cu micuțul nostru.
-Sa fie sănătos!urează in cor.
-Si voi pe langa el,continua soacră-mea. Manca-l-ar buni pe el de frumos! Uite ce dulce e!exclama pe un ton mieros. Cand il aduceți in tara sa-l tin in brate si sa am grija de el?
-Nu știm cand o sa venim,raspunde Stefan. Cu nebunia asta de pandemie,nu prea știm cand o sa ajungem pe acasa. Plus ca trebuie sa mergem sa-i facem actele la ambasada dupa ce ii scoatem certificatul de naștere de la nemti.
In vreme ce continuam sa vorbim,Ștefan tine camera doar pe Eric,iar eu zambesc cand o vad pe mama lui cum se uita la el ca la soare.
-Alexandra?zice la un moment.
-Da?
-Ar trebui sa ii anunți și pe ai tai ca ai născut. Chiar dacă nu ești în relatii bune cu ei,merita sa stie ca au devenit bunici.
Nu raspund imediat si ma gandesc la ce s-ar întâmpla dacă as face lucrul asta.
"Cu siguranta ar avea impresia ca ii sun doar ca sa astept ceva in schimb de la ei. Pentru ca omul căruia banii i-au luat mințile,doar la ei se gândește."
-Nu am sa o fac,replic intr-un final. Si nu pentru ca sunt rea sau le port pica,ci pentru ca nu vreau sa le dau motive ca să vorbească fara rost. Nu vreau sa creadă ca am nevoie de ceva de la ei si il bag la înaintare pe Eric,continui pe un ton egal,fiindca interiorul meu nu se agita absolut deloc cand ma gandesc la ai mei,pentru ca in anii ce au trecut,am reusit sa le dau drumul încetul cu incetul,pana cand i-am lasat de tot in urma mea.
Faptul ca am citit și am avut timp sa ma analizez si sa ma înțeleg întrutotul pe mine,m-a ajutat sa-i iert,iar timpul chiar m-a ajutat sa ma vindec.
Acum,in clipa asta,ai mei nu mai reprezinta nici un interes,iar eu am ajuns la concluzia ca nu merita sa-mi risipesc energia pe ei ori pe ceea ce fac sau cum isi traiesc viata. E treaba lor,iar eu am una mult mai importanta de făcut în momentul de fata. Trebuie sa ma focusez pe micuțul ce nu de mult a venit pe lume,asa ca,restul au devenit in timp doar pete de decor si suntete nesemnificative pe fundal. Am reusit sa ajung la pragul in care sa reusesc sa nu ma mai încarc cu nimic ce vine din exterior. Fiecare le știe pe ale lui. Fiecare alege pentru el însuși. Nu e de vina nimeni pentru hotararile ce le i-au zilnic altii si nici pentru modul în care aleg sa-si trăiasca viata.
Iar tu ca individ crescut intr-un mediu toxic poți sa alegi sa iti schimbi traiectoria destinului oricand. Poți in orice clipa sa alegi alt drum. Poți oricând sa te schimbi. Nu contează nici cum e tat-tu,nici cum e ma-ta si nici mediul in care ai crescut.
Tu singur esti capabil sa fii cine vrei tu sa fii,indiferent de trecutul pe care il ai si prin ce ti-a fost dat sa treci în anii copilăriei. Pentru ca tu esti responsabil pentru viata ta de adult. Tu singur iti poți schimba cursul si doar tu singur te poți inalta sau coborî. E strict alegerea ta.
Iar eu cat timp am fost insarcinata,am lucrat mult cu mine si cu psihicul meu. Mi-am dorit într-adevăr sa fiu bine si am reusit sa tai tot raul din radacina o data pentru totdeauna. Am reusit sa ma eliberez de trecut. De ce am trăit în copilărie. De ce am văzut si-am auzit in jurul meu. Si-am ajuns sa ies cu totul din intuneric,iar cu riscul de a ma rupe,am mers înainte. Am renunțat la toate persoanele ce imi făceau rau,iar acum sunt împăcată.
Chiar am reusit sa inteleg ca ceea ce fac ceilalți,nu depinde de mine si nu sunt responsabilitatea mea. Cum eu la randul meu nu sunt a altora. Nu mai sunt un copil. Ma pot descurca singura de foarte mulți ani de zile,asa ca,am ales sa-mi fie bine. M-am ales pe mine,chiar daca unii o sa spună ca sunt egoista. Ca nu-mi pasa. Dar cand mi-a pasat,acele persoane au știut sa ma rănească,iar acum nu m-ai vreau sa fiu rănită si nu m-ai vreau sa-mi bat capul cu nimeni. Acum am alte priorități in viata,iar Eric e pe primul loc si deasupra tuturor. Acum sunt setata sa-i fie lui bine. Si ma dedic trup și suflet lui. Fiindca el e cel ce conteaza. E bucuria mea,chiar daca in egala măsură baga spaima în mine. Așadar...restul sa faca ce vor,sa trăiască cum stiu ei mai bine,fiindca exact același lucru am sa-l fac si eu la randul meu. Granițele le-am trasat de mult,dar o data cu venirea micuțului,am îngroșat liniile. Acum principala mea prioritate e cel in jurul căruia am ajuns sa ma invart. Copilul meu e tot ce conteaza,apoi eu si Stefan. Restul ce au încercat mereu sa arunce cu noroi in mine,sunt trecuți la capitolul diverse. Imi tin aproape doar oamenii cu care rezonez,cu ceilalți nu-mi mai bat capul. Nu mai caut nici o explicație si nici o scuza. Concluzia e de mult clara. Nimeni nu poate schimba pe nimeni si nimeni nu poate salva pe nimeni.
-Dar pot sa le spun eu?
Oftez cand ii aud întrebarea ce o pune pe un ton precaut si imi pune totodată gandurile pe pauza.
-Imi e indiferent,raspund si intorc capul spre ingerul meu.
Ma priveste cu mândrie și ii fac cu ochiul.
"Am ajuns sa traiesc clipa in care efectiv sa triez tot ce vine din exterior,iar el e mândru de mine. Si eu sunt mandra,fiindca nu ma mai las atinsa de absolut nimic ce stiu ca n-o sa-mi faca bine. Si nu pentru ca sunt rea sau n-am suflet in mine,ci pentru ca nu se merita. De ce sa-mi fac rau,cand imi pot face mie un favor ca sa-mi fie bine? Nu sunt obligata sa vorbesc cu ai mei,chiar daca imi sunt parinti. Dar daca nu-mi fac bine,de ce sa ma pun intr-o situație nefavorabila,cand am dreptul sa n-o fac. Cum nu sunt obligata nici sa dau explicații sau sa ma justific in fata lor sau a altora. Daca am reusit sa iert,asta nu înseamnă ca trebuie sa reiau legarura cu ei. De ce as face asta? De ce sa vorbesc cu niște oameni ce stiu ca nu-mi fac bine? Pai nu mai bine imi multumesc mie ca am fost capabila sa rup cercul vicios in care m-am invartit ani de zile,iar datorita puterii mele am reusit sa imi vad de drum? Nu mai bine imi vad de ale mele si traiesc asa cum stiu eu mai bine? Dacă eu m-am schimbat,asta nu înseamnă ca au făcut-o și ei....si atunci...daca tot am scăpat de bagajele ce le-am adunat în copilărie,de ce sa nu ma bucur de viata exact asa cum vreau eu? Nu e vina mea ca n-au știut sa-mi fie parinti,iar acum sa isi asume faptul ca datorita comportamentului pe care l-au avut,eu le-am întors spatele,iar astăzi nu vreau sa împărtășesc cu ei bucuria mea. Fiindca invatand sa ma iubesc și sa ma respect pe mine,mi-am ridicat automat și standardele. Iar ai mei nu se încadrează în ele,ca sa poata lua parte la viata pe care am ajuns sa o trăiesc. Dar daca soacra-mea vrea,fiindca asa i se pare ei normal,n-are decât sa le spună. Dar oricum,mai devreme sau mai tarziu știu sigur ca se gasea cineva sa ii anunte. Pana la urma cand vine vorba de stire noua,vorba ajunge sa circule mai repede decât vântul."