De vorbă cu bunica 🔞

Capitolul 156

Stefan:
In urma cu 3 ani...
 
Dacă astăzi de dupa amiaza ne-am văzut o jumătate de ora atunci cand a putut sa iasă din spital,acum pe seara stam si vorbim la telefon de cateva ore bune.
-Am sa iti scriu ce o sa zică doctorita dupa ce am sa merg sa fac ultima cardiotocograma pe ziua de astăzi,spune in vreme ce se intinde in pat.
-Bine micuto.
-Iar in cazul in care o sa mi se declanșeze in seara asta travaliul,am sa te sun.
-Ok...dar încearcă totusi sa dormi putin pana cand trebuie sa mergi din nou la control,ii cer si incuviiteaza incet din cap.
-Fa-o si tu,ca iti cad ochii in gura.
„Nu prea am cum sa o fac. De cand e in spital n-am mai pus geana pe geana si cu siguranta nici n-am sa o fac cu toate ca sunt rupt de oboseala,dar din cauza grijilor cu privire la ea si a nelinistii ce o simt pentru ca nu mai naste o data,nu pot sa dorm.”
-In regula micuto,raspund cateva clipe mai tarziu si schițez un zambet. Pune capul si te culca,ok?
-Am sa vad dacă o pot face,raspunde incet. Te iubesc.
-Cel mai mult si cel mai tare,zic,iar buzele ei se curbeaza intr-un zambet slab.
O privesc si inghit in sec fiindca as vrea sa fiu langa ea. E sleita de puteri,dar daca as putea sa-i fiu fizic alături stiu ca s-ar mai linisti si ar putea sa adoarmă. Cum la fel de bine stiu ca ar si manca ceva daca i-as fi alături.
-Somn ușor soare,mai spune,iar zambetul incepe sa-i dispara incet de pe buze in vreme ce lacrimile ii apar pe la coltul ochilor.
„Ma rupe! Cand o vad asa simt cum mi se sfasie inima. Dar daca ea plange cu lacrimi amare din cauza ca nu ii sunt alaturi,inima mea plange cu lacrimi de sange fiindca nu pot face absolut nimic ca sa schimb situația. E peste puterea mea. Din cauza regulilor tâmpite pe care le-au impus cei de la putere,nu pot sa-i fiu alături cand are mare nevoie de mine.”
-Inchide tu,imi cere cu glas stins si oftez. Haide...stii ca nu pot.
-Atunci adormi asa,raspund si clatina din cap.
Strange tare din ochi si incepe sa-si muste buzele doar ca sa nu bufneasca in plans,iar gheara durerii se afunda si mai tare in inima mea cand o vad cat e de afectata de tot ce i se intampla.
E singura,intr-un spital in care trebuie sa stea izolata. Unde nu poate vorbi cu nimeni decat la telefon,iar pe deasupra nici nu știe ce urmează sa i se intample. O sperie gandul unui travaliu provocat,dar o baga în groaza faptul ca exista sansa ca daca dupa el sa nu reuseasca sa nască natural. E fixata pe nașterea naturala si nici nu vrea sa audă de cezariana. Iar eu...ma simt ca legat de maini si de picioare fiindca n-am cum sau cu ce sa o ajut,decat cu niște cuvinte ce sa o calmeze,ori sa o incurajeze. Atat...nimic mai mult. Si ma simt ca dracu din cauza asta. Daca as putea sa schimb cu ceva situația,as face orice doar ca sa o stiu bine,dar totul e peste puterile mele.
-Nu mai plange micuto,ii cer cand lacrimile incep sa i se prelinga pe obraji si isi înăbușă un suspin. Ai nevoie de energie. Dacă Eric se hotărăște sa vina în seara asta,trebuie sa ramai ferma pe poziții,spun in încercarea de a o aduce în fire.
Si reusesc,fiindca inspira brusc cand ma aude,apoi deschid ochii hipnotici si isi șterge lacrimile.
-Nu mai pot psihic...ingaima cu greu. E a treia noapte pe care mi-o petrec în spital,iar dacă nu o sa mi se declanșeze travaliu in orele ce urmeaza,mâine trebuie sa-mi faca cezariana,continua cu buzele tremurand.
-Ai sa naști natural,replic pe un ton categoric.
Încă un suspin isi înăbușă si ma fixeaza cu privirea.
-Sper...fiindca deja m-am saturat sa stau închisa intre patru pereți.
„Stiu ca nu ii e tot una. Nici mie nu îmi este sa o stiu singura si a nimănui acolo. Iar o jumătate de ora pe zi sa ne vedem nu ne ajunge. Dar ce putem face?”
Clatin mahnit din cap din cauza întregii situații în care ne aflam,iar dupa ce reusesc cat de cat sa o linistesc,inchid cu ea,apoi intru in dormitor si dau drumul la televizor. Nici nu ma interesează ce imagini rulează sau pe ce canal,fiindca n-am de gând sa ma uit la el,iar in vreme ce ma intind pe saltea,un oftat din tot sufletul imi iese printre buze.
Nici macar nu ma schimb de hainele ce le am pe mine pentru ca nu vreau sa pierd nici o secunda in cazul in care ma suna si imi spune ca i s-a declanșat travaliu.
-O sa fie bine...ma incurajez singur si las telefonul pe noptiera,dupa imi pun un brat peste ochi,iar mintea imi fuge direct la ea in vreme ce inima incepe sa-mi bata cu putere si plămânii sa mi se contracte dureros.
„In seara asta travaliul tău o sa se declanșeze. Ai sa naști si ai sa o faci pe cale naturala,asa cum îți dorești. Iar totul o sa fie bine. O sa fii în regula atat tu,cat si baiatul.”
Nici bine nu-mi duc gandurile la capat si telefonul incepe sa-mi vibreze pe noptiera.
Ma ridic ca ars,iar cand vad numele ei pe ecran,bataile inimii mi-o i-au razna instant.
-Inimioara?spun dintr-o suflare.
-Nasc!zice panicata,apoi un geamăt dureros i se desprinde de pe buze. Hai la spital!imi cere printre dinti in timp ce eu deja ma îndrept cu pasi mari spre usa de la camera.
-Vin acum!raspund putin disperat. Respira!ii cer cand din nou o aud ca geme de durere.
-Nu vrei sa știi ce dureri ammmm!!!scrasneste printre dinti,iar inima mea se opreste.
-Poti sa le induri,o incurajez cand mușchiul din piept imi repornește cateva secunde mai tarziu.
-Aoloooo...maraie si inspir brusc.
-Hai ca poți micuto! Esti capabila de orice,zic si inca un marait ajunge la urechile mele.
Ma incalt in viteza cu o pereche de adidași cand ajung pe hol,dupa ma uit de portofel fiindca habar n-am unde l-am lăsat.
-Inimioara?intreb alarmat cand liniștea se lasa deodata si nici un sunet nu mai aud venind din partea ei.
-Da? Sunt bine acum...raspunde in soapta. Hai mai repede la spital,dar totuși ai grija cum conduci,ok? Ca nu am sa nasc chiar în clipele ce urmează. Cică travaliul poate sa dureze si pana la 15 ore.
-Futu-i!injur atat din cauza numărului de ore pe care mi l-a spus,dar și pentru ca nu-mi găsesc portofelul.
-Esti bine?vrea sa stie si pune întrebarea cu respiratia tot mai sacadata.
-Da. Doar ca nu-mi găsesc portofelul,cheile si telefonul.
-Pai...scraneste din dinti. Portofelul si cheile cel mai probabil sunt in geaca de blugi cu care ai venit azi la mine. Iar telefonul in clipa asta il ai la ureche fiindca vorbești la el!continua si încearcă sa rada,dar dupa cateva chicoteli,un geamăt puternic se desprinde de pe buzele ei.
Imi dau o palma peste frunte cand realizez ca are dreptate,dar din cauza adrenalinei si in graba de a ajunge mai repede la ea,mintea nu imi mai funcționează cum trebuie.
-Hai ca vin imediat,zic inainte sa inchid,iar dupa ce imi găsesc cele necesare,ies din casa si incui grăbit usa de la intrare.
Sar în masina imediat ce ajung langa ea si pornesc motorul fara sa-mi mai cuplez centura,dupa arunc o privire in ceasul din bord si vad ca arata ora 21:35.
„In maxim 15 minute ajung la ea.”
Calc accelerația de cum ies în drumul principal si gonesc pe strada serpuita ce e plina de serpentine care duce direct in orașul vecin,fiindca unde locuim noi,exista un spital,dar nu au maternitate. Asa ca,a avut de ales dacă sa nască în spitalul din orașul vecin sau sa o faca in cel de la Salzburg. Fiindca diferenta era aceeași. Tot 25 de km distanta de casa sunt de la noi pana la oricare dintre cele doua,dar cum restrictii sunt peste tot,a ales sa o faca in Germania,ca sa nu trebuiască sa stau la frontiera si sa pierd timpul asteptand sa fiu controlat de fiecare data cand trebuia sa ajung la ea.
In vreme ce continui sa conduc printre munti,imi aprind o tigara si imi tot arunc cate un ochi la ceasul din bord.
„Bine ca naste! La cat de frica ii era de cezariana,ma bucur ca in sfarsit trupul ei s-a hotărât sa răspundă pastilelor ce tot le-au bagat doctorii in ea pentru a-i provocarea travaliului chiar daca stiu ca nu ii e tot una. Nu imi pot imagina durerea prin care trebuie sa treacă în orele ce urmează,dar cu toate astea stiu ca e împăcată cu ideea de a o indura,decat sa trebuiască sa o taie ca sa nască. Acum,imi doresc sa si reuseasca. Fiindca doar 12% dintre femeile de pe mapamond au norocul asta. Restul sunt băgate in operație,pentru ca trupul nu mai suporta durerea si din câte am înțeles exista sansa sa nu se dilate cat trebuie.”
Cu inima batandu-mi haotic si cu un amalgam de sentimente ce mi se tot amesteca in piept de aproape ca reuseste sa ma dea peste cap,cobor zece minute mai tarziu din masina cand o parchez in fara spitalului si fug spre usa de la intrare in el.
Tipul de la poarta ma vede din timp si imi se ridica repede de pe scaun ca sa mi-o deschida.
-Naste?intreaba si incuviintez din cap. Atunci fugi! Stii unde trebuie sa ajungi,nu?
-Da!mai ca nu urlu si continui sa alerg pe hol fara ca măcar sa mai stau la intrare sa imi i-a temperatura,ori sa ma dezinfectez.
-Nastere ușoară soției tale!mai zice in urma mea si ridic o mana in semn de mulțam fain.
Cand ajung in spațiul imens unde se afla lifturile,ma reped spre scari si urc cate doua sau trei trepte deodata,iar imediat ce ma postez in fata ușilor duble ce dau in sala de nasteri,le deschid cu putere si trec dincolo de prag.
Pasesc pe holul ingust,iar ochii mei incep sa o caute cu disperare prin toate camerele,insa majoritatea sunt goale. Dau buzna doar peste doua femei ce si ele sunt in travaliu,iar din cauza durerii se misca de colo colo.
-E in celalalt capăt de hol,imi zice o asistenta cand ne întâlnim pe la mijloc atunci cand iese dintr-o sala unde se afla o capra,inainte ca macar eu sa deschid gura si s-o intreb de inimioara mea. Soția ta e Alexandra,nu?
-Da.
-Acolo,continua si imi indica cu degetul penultima usa de pe partea stanga.
Ii mulțumesc si grăbesc pasul spre usa respectiva.
-Micuto!spun de cum o vad si ma reped spre ea intr-un suflet.
Bufneste in plans de cum bratele mele se strang protectiv in jurul ei si incep sa o mangai pe spate in timp ce isi baga nasul in pieptul meu.
-Vai de capul meu ce dureri am...suspina si simt cum ma frang mai tare pe dinauntru.
„Daca as putea sa o ajut cu ceva,jur ca as face orice ca sa-i alin durerea.”
-Respira asa cum te-au învățat aia la curs,ii cer,dar in loc sa ma asculte incepe sa maraie.
-Crede-ma! Nu ma ajuta cu nimic exercițiile lor de respirație,soare!haraie printre dinții inclestati. La ce dureri am,mi se taie si aerul.
Oftez si continui sa o masez pe spate.
-Hmmm...geme pe un ton chinuit si imi prinde tricoul strans intre degete,apoi se apleaca putin in fata.
-Apasa te rog mai tare in zona lombara,imi cere cu o voce atat de joasa și maraita,incat ma duce cu gândul la un diavol,nici de cum la dracusorul ce ma baga pe mine de atatia ani in boala.
-Aici?intreb in vreme ce o masez mai apasat pe spate ca sa-mi poata simti atingerea.
-Mai jos putin...raspunde gemand. Ah! Da! Acolo!exclama fara suflare cand apas cu degetele mari pe langa coloana ei.
Inghit in sec cand incepe sa-i tremure   carnea din cauza contractiei,iar dupa ce ii trece,o ajut sa se îndrepte de spate si ii prind obrajii in palme.
-Cum am sa rezist?intreaba cu ochii cuprinși de durere.
-Poti sa o faci,raspund pe un ton sigur.
-Pot?intreaba si incuviintez din cap.
Da sa mai spună ceva,dar trăsăturile incep sa i se crispeze,iar de pe buzele întredeschise incep din nou sa i se desprinda gemete.
-Cum dracu am sa o duc in halul asta ore întregi?intreaba plangand. Nici bine nu ma lasa,ca din nou incepe durerea. E îngrozitor!exclama printre suspine si o strang la pieptul meu.
Din nou incepe sa tremure si sa scrasneasca din dinti,iar eu o tin lipita de mine pana cand ii simt trupul ca incepe sa i se detensioneze,iar cand isi țintește ochii in ai mei,de data asta simt cum se rupe si sufletul din mine,nu doar inima.
-Vai...am sa mor,ofteaza cand ii trece contracția,iar totul inauntru meu se opreste.
Ma uit la ea speriat,apoi imi scutur capul doar ca sa alung cuvintele ce tocmai mi-au fost date sa le aud si care au reușit sa-mi blocheze funcțiile vitale pentru cateva secunde.
-Nu mai spune asa ceva!o rog imediat ce imi revin.
-Pai exact asta simt soare...sopteste cu respiratia greoaie. Nu cred ca exista durere mai mare pe lumea asta de indurat,înțelegi?
„Inteleg si sunt convins ca aceste chinuri ale facerii o rup,dar poate sa le indure. E puternica și capabila sa le suporte.”
-Dar gandeste-te ca atunci cand durerea o sa i-a sfarsit,o sa ne ținem baiatul in brate,spun ca sa-i alimentez puterea de a rezista,iar in verdele auriu apare o scanteie ce imi da clar de inteles ca am atins coarda care trebuie ca sa-i dau un imbold foarte mare pentru a indura agoniei.
-Abia aștept,spune si simt cum imi strange mai tare tricoul in pumni,semn ca din nou o sa aibă o noua contractie.
„Daca ea e cea care indura fizic toata durerea,nici mie nu îmi e ușor in situația asta. Faptul ca nu o pot ajuta cu nimic ca sa o alin,ma schingiuie pe dinauntru,iar durerea ce o citesc pe chipul si-n ochii ei,ma trece si pe mine prin cele mai cumplite chinuri.”
 
 
 *****
 
Ale:
In urma cu 3 ani...
 
De 6 ore trec prin chin si nu m-am dilatat nici macar un centimetru. In fiecare ora vine ori doctorita ce e de garda sau vreo asistenta sa ma verifice,iar răspunsul e același. Dilatația mea e cea normal,iar trupul meu nu da semne ca vrea sa schimbe cu ceva situația. Eric inca e prea sus pozitionat,iar pana nu se impinge el ca sa ma poată deschide din interior,nu au ce sa-mi faca.
-Nu.mai.pot!punctez printre dinti fiecare cuvant in parte si nu trebuie sa-mi vad fata ca sa știu ca in clipa asta ma uit ca o nebuna la soarele meu.
Ii vad verdele albastrui cum tremura de durere fiindca sunt in halul in care ma aflu,iar el nu are cu ce sa ma ajute. La fel cum nu au nici medicii. Singurul ce poate sa o faca,e micutul căruia vad ca ii place sa stea la mine in burtica si se încăpățânează sa nu iasă afara.
-Am nevoie de un calmant!harai si intorc capul spre hol,apoi cu viteza unui melc ies din sala de nasteri ce e rezervata pentru mine.
Stefan continua sa ma tina de un brat si vine dupa mine fara sa deschida gura,iar eu incep sa ma uit ca o nebuna in toate părțile dupa un cadru medical.
-Hmmmm...gem lung si ne oprim in mijlocul holului cand o noua contractie simt cum ma rupe în cele mai agonizante feluri posibile si imposibile trăite de mine de pana acum.
„Doamnnnneee!!! Cat o mai țin asa???”
Strang cu putere din pleoape si imi inclestez maxilarul cand am impresia ca fiecare os se rupe în mine si ma abțin din suflet sa nu urlu.
"Ca zbier ca nebuna sau nu,tot trebuie sa trec prin durerile astea infernale ce imi taie la propriu respiratia. Asa ca,mai bine tac. Nu e ca și cum daca as tipa ca discreierata asa cum făcuse tipa din seara trecuta,chiar s-ar schimba cu ceva situația. Dar doare atat de tare!!! E inimaginabil si imposibil de descris ceea ce simt acum. Insa pot sa zic ca durere mai mare ca asta nu mi-a fost dat sa traiesc pana acum. Ma arde,ma ustura si ma trece pentru cateva secunde lungi printr-un calvar de nedescris."
Inspir brusc cand tortura i-a sfarsit si cu sangele zvacnindu-mi pana si-n timpane,ma pun din nou in miscare. Incerc sa grăbesc pasul ca măcar sa ajung in pragul ușii unde stiu ca se afla doctorita de garda,dar ghinion. Dupa cativa pasi,din nou ma opresc fiindca ma cuprinde o alta contractie.
„E atat de chinuitor!!!! Sunt sigura ca la un travaliu normal nu se intampla asa ceva! Eu am dureri de naștere inca de la prima contractie si mai mult de un minut nu am nici pauza între ele. Asa o tin de 6 ore încoace si habar nu am cat o sa mai trebuiască sa indur pana cand am sa nasc. Nu exista raspuns la asa ceva,dar abia astept sa nasc o data ca sa scap de chinul asta ce ma șleieste de puteri si-mi da dauna totala la creier!!!”
-Vai de mine!!!scrasnesc din dinti imediat ce muschii mi se detensioneaza,iar durerea dispare atat din coloana,cat si din pantec.
-Abia aștept sa naști,sopteste ingerul meu. Imi e îngrozitor de greu sa vad cum te chinui,micuto,rostește cu dificultate si ridic ochii înlăcrimați spre el,apoi ii zambesc cu tristete in coltul gurii.
-Inca putin si am sa scap,raspund încercând sa ne incurajez astfel pe amandoi,iar el ofteaza din tot sufletul.
-La cat de tare vad ca te doare,nu am sa te mai pun sa treci nicioadata prin asa ceva,zice,iar degetele lui se strang putin mai tare in jurul bratului meu cand incep din nou sa ma tensionez.
-Cu siguranta nu o sa mai raman însărcinată in viitorul apropiat,raspuns si spre final incep sa marai. Dar ai auzit ce a zis asistenta? Ca toate spunem asta cand suntem în travaliu si uitam imediat după naștere,continui si ma fortez sa mai fac doi pași pana sa ajung in dreptul ușii respective.
Ma uit inauntru in vreme ce durerea face ravagii in mine,dar nu vad pe nimeni.
-Nu e nimeni aici?intreb pe un ton jos de parca n-as vedea prea bine ca biroul e gol si privirea o simt cum imi devine una criminala.
-Scuza-ma!il aud pe inger ca ridica tonul in dreapta mea.
Intorc capul in reluare si o vad pe asistenta micuta,ce are pielea inchisa la culoare fiindca isi trage rădăcinile tocmai din India din câte am vorbit cu ea pana acum in zilele ce le-am petrecut în spital,ca isi îndreaptă pasii grăbită spre noi.
-Ce pot face pentru voi?intreaba in germana in vreme ce ma privește cu parere de rau.
-Am nevoie de un calmant,raspund printre gafaieli scurte.
-Nu avem ce calmant sa iti dam,raspunde cu tristete in glas. Doar dacă e sa iti facem epidurala,dar cum gradul tău de dilatare e mic,nu avem cum sa te ajutam.
-In momentul asta si cezariana suna bine!exclam cu disperare in glas ce ii aduce mai multa nefericire pe chip,pentru ca tipa asta s-a implicat emotional in toata situația mea de cand ma aflu în spital.
-Imi pare rau,dar pana cand doctorita nu constata ca nu ai nevoie de intervenție,nu se poate face nimic. Iar epiturala ti-am spus, e prea devreme sa ti-o facem. Nu esti dilatata absolut deloc.
-Si cat mai durează?vreau sa stiu si habar nu am daca vorbesc normal sau ridic tonul,fiindca imi vâjâie capul din cauza pulsului ce mi-a luat-o razna.
-Poate sa mai dureze inca 8 sau 10 ore. In cel mai rău caz,chiar și 12 pana naști.
-Am deja 6!exclam innebunita de durere si o privesc disperata.
-Nu exista o ora exacta in care trupul se pregătește pentru naștere. Tipa ce a tot urlat cat au tinut-o plamanii ieri seara a stat in travaliu 15 ore pentru ca la prima naștere mereu durează mai mult.
-Aolo!spun speriata si ma uit îngrozită la soarele meu.
El ma priveste ingrijorat,iar chipul incepe sa-i fie traversat de valuri de durere.
-Si nu puteți sa-mi faceți chiar nimic?o intreb si cade putin pe ganduri.
-Ai încercat mingea din sala de nasteri?
-Da!ridic vocea si ma aplec putin in fata cand durerea din nou incepe sa ma rupa pe din doua pe interior.
-Atunci hai sa te bagi în apa. Poate te mai lasa,vine cu o soluție,apoi se întoarce pe calcaie si ne face semn sa o urmam.
„Vai de capul meu...cu ce sa ma ajute apa aia? Am nevoie de un calmant urgent,altfel am sa lesin de durere! N-am mâncat mai nimic de cand sunt in spital și n-am prea închis ochii ca sa dorm. Sunt rupta in gura de oboseala și de foame,iar durerea asta ma vlaguieste de toata energia de care mai dispun!”
-Cum am sa rezist?intreb cu voce tremurand in vreme ce o urmam pe asistenta.
-Ai sa o faci inimioara. Alta varianta nu exista,zice si incep sa-mi musc buzele cu putere.
„Asa-i...asta-i singura varianta,dar e una ce efectiv ma rupe!!!”
-Eric...spun incet in vreme ce imi pun palma libera pe burta. Haide micutule,aici e vorba de munca în echipa. Fa cumva si iesi mai repede...te roggg!vorbesc singura,dar cuvintele toate le spun cu gândul la băiețelul căruia ii place locul in care se afla,cu toate ca noi il vrem cat mai repede ieșit afara.
„Haide Eric! Ajuta-ma sa scap de dureri. Vreau sa te tin in brate micutule,nu sa ma mai perpelesc din cauza agoniei.”