The black dragons

Riserya

  Trecuseră cam două săptămâni de când plecase din castelul ei natal și cutreiera Westerosul. Își vopsise părul în roșcat ca să nu fie recunoscută așa ușor, dar folosise sângele lui Balerion, așa îl simțea aproape de ea și legătura lor mai puternică, o făcea să se simtă în siguranță, mai invincibilă. Din nefericire, încă nu aflase nimic despre haruri sau despre cum să le controleze, iar starea ei simțea că se agravează.

   Ajunsă la un han de la o răscruce de drum din Stormlands, se gândi să se oprească să mănânce ceva. Își legă bidiviul negru lângă ceilalți cai și intră în han, unde se așeză la o masă singură.

  - Coniță, adu-mi o carafă cu vin și o bucată de ceafă de porc, rogu-te! îi zisă Riserya hangiței când aceasta trecu pe lângă ea și îi dădu un dragon de aur în avans. Cred că voi înnopta aici! adăugă ea.

  - Îmi pare rău, my lady, dar nu mai am camere libere. Îți voi da restul după ce calculez consumația! îi zisă hangița, iar Riserya doar aprobă din cap.

  Riserya așteptă tăcută, iar la masa ei se trezi că se așeză un bărbat înalt, cu părul alb și ochii aurii, inumani. Nu părea în vârstă, părea chiar tânăr. Nu-i dădea mai mult de 30 de ani. La gât avea un medalion cu un cap de lup cu dinții rânjiți și teaca de la sabie o avea așezată pe spate.

  - Deranjez? întrebă el sec.

- Chiar deloc! răspunsă ea indiferentă, dar când își aruncă o privire pe la celelalte mese, remarcă privirile pline de ură ale celorlalți oameni. Inițial nu-și putea da seama dacă se uitau la ea, sau la bărbatul din fața ei, dar apoi își dădu seama că la el se uitau.

  - Nu prea par să te placă...murmură ea.

  - De ce ar face-o? Sunt un vânător de monștri, un mutant, o persoană lipsită de umanitate cu capacități supranaturale! zisă el ridicând din umeri.

- Vânător de monștri? întrebă Riserya șocată.

  Tatăl ei îi vorbise în copilărie despre vânătorii de monștri, niște persoane care vânau monștri în schimbul banilor, antrenați de la vârste fragede prin cele mai dure metode. Odată a recunoscut că o parte din antrenamentele la care îi supusese pe ea și pe fratele ei, au fost inspirate din cele ale vânătorilor.

  - Da, un vânător! zisă el indiferent.

  - Și ce caută un vânător de monștri în Westeros, un ținut în care nu mai există monștri?

  - Să zicem că nu am venit aici din scop profesional! zisă el și se opri când hangița le adusă carafele cu vin. Sunt aici dintr-un scop personal.

- Nu trebuie să intri în detalii dacă nu vrei. Care e numele tău, vânătorule?

  - Geralt, dar al tău, coniță?

  - Mirabella.

  Nu voia să-și dezvăluiască adevărata identitate orcui.

  - Și tu de ce ești aici, Mirabella? De ce nu ești acasă, ca orice femeie de vârsta ta, să ai grijă de copii? întrebă Geralt vrând să bea din vinul său.

  Într-o fracțiune de secundă, Riserya îl văzu pe vânător inert pe masă, cu sânge ieșind din nas și din ochi și cu spumă la gură. Tresări speriată, apoi acționă fără să se mai gândească.

  - Să zicem că sunt aici ca să salvez niște vieți și să învăț niște lucruri noi! zisă ea zâmbind și îi smulsă carafa din mână, dând pe gât câteva guri. Mai bine ai pleca acum dacă nu vrei să mori, Geralt! Cineva de aici te vrea mort! zisă ea începând să-i curgă firișoare de sânge din nas și din ochi.

  Vânătorul o privi șocat, apoi Riserya începu să tușească cu sânge, să intre în convulsii și să facă spume la gură.

  - Pleacă acum! Eu voi fi bine! îi ordonă ea, iar afară începu o furtună.

  Geralt se ridică brusc, încă șocat, dar odată cu el se ridicară toți oamenii de la mese și își scoasără armele.

- Ucideți vânătorul! Ucideți bastardul! Ucideți vrăjitorul! Ucideți mutantul! strigară toți în cor.

  Vânătorul își scoasă sabia din teacă, dar nici cel mai bun luptător nu ar putea face față singur la peste 20 de oameni înarmați cu săbii, cuțite și ce mai aveau. Riserya știa asta și avea de gând să-l ajute, pentru că asta nu era o luptă corectă. Acum era otrăvită, dar cu puținele forțe rămase făcu flăcările din torțe să se mărească vizibil și să pâlpâie, provocă o rafală de vânt care deschisă geamurile și lăsă ploaia să intre. Nu avea suficientă energie pentru un fulger, dar putea face altceva.

  - La pământ! îi șuieră ea vânătorului și făcu ca armele din mâinile a jumătate din atacatori să zboare și să se înfigă în pereți.

  În haosul provocat, vânătorul o luă pe sus, o pusă pe umărul său și sări cu ea pe geam. Vru să o urce pe calul lui, dar ea îi făcu semn din mână spre calul ei.

- Nu poți călări în starea asta! îi zisă el.

  - Nu...Dar dezleagă-l...ne va urma...

  Vânătorul făcu întocmai, apoi o sui pe calul său și plecară de acolo în galop.

- De ce ai făcut asta? De unde știai că vinul e otrăvit? întrebă el încă șocat.

  - Tu să-mi spui...doar ești vânător... murmură ea cu greu.

  - Ce ai făcut acolo cu cuțitele părea ca harul războiului...dar e impodibil... Harurile nu mai există! gândi el cu voce tare. Ești vrăjitoarea?

  - Aș vrea să fiu una...Dar din păcate ești mai aproape de prima variantă...

  - Otrava ar fi trebuit să te omoare până acum...Asta înseamnă că ești și toxică?

  - Una foarte slabă după cum vezi...

  - Două haruri? Asta înseamnă că ar trebui să ai blestemul legiunii...Dar nu ai ochi de culori diferite...

  - Te rog...vânătorule...spune-mi că măcar tu știi ceva despre cei care poartă toate harurile...murmură ea slăbită, dar putu observa fața uimită a vânătorului.

  - Da...Am auzit câte ceva...dar cei cu cinci haruri nu au exista...sunt doar mituri...legende!

  - Atunci...vânătorule Geralt...ai în fața ta o legendă...una care ți-a salvat viața...iar onoarea te obligă să-i mulțumești...să-i faci o favoare... murmură ea înainte de a adormi.