The black dragons

Geralt

 

   După ce au ajuns destul de departe ca să nu mai fie urmăriți, Geralt a decis să se oprească să doarmă la poalele unui copac. Era mult mai bine decât să încerce să fie asasinat într-un han. A coborât de pe iapa sa cu Mirabella în brațe și a așezat-o jos. Femeia asta îi salvase viața, dar era ceva straniu la ea, și nu era vorba de cele cinci haruri. Îi luă o șuviță de păr între degete, iar medalionul său începu să tremure. Părul ei era magic...sau era vopsit cu ceva magic... Frecă ușor șuvița între degete, iar așa zisa "vopsea" se luă prea repede... Nu era vopsea, era sânge, iar părul ei era de un blond auriu-argintiu. 

  - Cât mai ai de gând să te holbezi la părul meu? întrebă ea, apoi își deschisă ochii.

  - Cât e nevoie... De ce ți-ai vopsit părul cu sânge? Ce fel de sânge ai folosit? Cine ești de fapt?

  - E sângele unei creaturi magice. Crezi că dacă voiam să știe lumea cine sunt îmi mai vopseam părul? întrebă ea ridicându-se cu greu. Deși...dacă ești suficient de inteligent încât să te prinzi cine sunt din discuțiile pe care le vom purta, nu-mi voi nega adevărata identitate dacă o vei ghici! zisă ea zâmbind malițios.

  - Vei rămâne surprinsă de cât de repede voi afla, "Mirabella"!

  - În fine, lasă asta acum! Vreau să știu cum pot să mă vindec...

  - De ce să te vindeci?

  - De nebunie...nebunia adusă de toate harurile la un loc...

  - Nu există leac pentru așa ceva...

  - TREBUIE SĂ EXISTE! ALTFEL NU MĂ VOI PUTEA ÎNTOARCE NICIODATĂ ACASĂ LA COPIII MEI! țipă ea, iar niște crengi se rupsără din copaci și se înfipsără în pământ și din depărtare se auzi un trăsnet.

  - Harul războiului și cel elemental în același timp duse la un asemenea nivel? Femeie, chiar ești o legendă! 

  - Chiar acum îmi folosesc harul oracolului...și prevăd că te voi ucide dacă nu-mi spui tot ce știi despre cei cu cinci haruri. În fond, oricum ar fi trebuit să fi mort acum!

  - Și tu la fel, dacă nu erai o toxică.

  - Vorbește, vânătorule! Nu-mi testa răbdarea!

  - Se spune că cei care se nășteau cu cinci haruri nu trăiau mai mult de 5-6 ani...zisă el, dar femeia îl întrerupsă.

  - Nu, nu, nu! Deja am început prost! Eu nu m-am născut cu toate cinci, le-am căpătat pe parcurs.

  - Greșești! De născut, te-ai născut cu ele, dar de vădit, ți-au vădit în timp, nu toate odată, în același timp. Zi-mi cum ți-ai trezit fiecare har.

  - Nu sunt prea sigură, dar presupun că primul a fost cel de naturalist, care s-a trezit la câteva zile după ce m-am născut.

  - Ce te face să crezi asta?

  - Nu-ți pot spune, altfel probabil imediat ți-ai da seama cine sunt.

  - Atunci nu te pot ajuta...

  - Bine, să zicem doar că, am chemat un animal...s-au...l-am trezit...Nu știu cum ar trebui să zic...apoi, pe la 4-5 ani, au început să apară coșmarurile, care, de fapt cred că au fost viziuni. Cele mai urâte coșmaruri au fost cel în care mama a murit dându-mi naștere și cel în care o armată de morți trecea de zid...

  - White-walkerii...

  - Și tu știi de ei?

  - Normal, sunt vânător de monștri! Tu continuă!

  - Al treilea a fost harul războiului...La 8 ani, tata a dat ordin să ucidă pe cineva drag mie în fața mea, iar de atunci am devenit însetată de răzbunare și am început să persecutez toți criminalii pe care îi găseam. Dar chiar și așa, totul a fost bine, pentru că nu eram conștientă că am haruri. Am devenit conștientă de asta pe la 22 de ani, datorită unuia dintre tripleții mei, care avea un har al războiului foarte puternic. Apoi, am aflat că am pierdut încă o persoană dragă, iar atunci armele și obiectele mici din încăpere au zburat, scrisoarea cu acea veste mi-a luat foc în mâini, ferestrele s-au spart, afară a început o furtună și eu am leșinat...și am fost pe tărâmul morților... l-am văzut acolo... Din ziua aceea am început încet, încet, să înnebunesc...

  - Nu...eu cred că nu ai înnebunit din cauza harurilor... În fond, ai trăit 22 de ani cu trei haruri, și din ce mi-ai spus, pot deduce că cel puțin două erau la un nivel înalt, doar că tu nu erai conștientă de asta. Ai înnebunit din cauza fricii de a nu înnebuni și din cauza pierderii pe care ai suferit-o. Tot ce trebuie să faci este să treci peste și să nu te mai temi de puterea ta, Lady Blackfyre.

  - Cum ți-ai dat seama? întrebă ea rânjind.

  - Am fost atent la toate detaliile: cine și-a ucis mama la naștere, are o creatură cu sânge magic, nu poate dezvălui specia acestei creaturi, are ochii violet și păr auriu-argintiu, este fiica unui lord, de vreme ce ai zis că a ordonat o moarte, și are tripleți. O singură persoană se încadrează în criteriile astea. În plus, de când ai zis "unul dintre tripleții mei" mi-a fost clar, deoarece din câte știu, există o singură lady care a dat naștere unor tripleți.

  - Foarte bine, Geralt! zisă Riserya zâmbind. Dar spune-mi, cum aș putea să trec peste moartea cuiva atât de drag și să nu mă tem de propria putere? Era să-mi ucid propriul copil, Geralt! Propriul meu copil, sânge din sângele meu, l-am strangulat cu puterea minții!

  - Trebuie să înveți asta. Dacă vrei putem călători împreună. Așa nu merg nici eu singur, și poate găsim ocupații care să te facă să uiți! zisă zâmbind pervers.

  - Mai bine merg singură...

  - Doamne, Riserya, glumeam! zisă el râzând.

  - Cum spui tu! zisă ea dându-și ochii peste cap. Și acum încotro te îndrepți, vânătorule?

  - Cred că mă duc la Dragonstone. Am o prietenă bună, lady Melissandre, care trebuie să-mi dea ceva pentru o altă prietenă.

  - Faci pe cărăușul?

  - Ceva de genul.

  - Cred că o să vin și eu cu tine... Mi-ar plăcea să aflu părerea lui Stannis Baratheon despre Blackfyre! zisă ea zâmbind.

  - Dacă vei vorbi cu el ca și cu mine, se va prinde că ești o Blackfyre, și probabil o va pune pe Melissandre să te ardă pe un rug în numele Zeului Luminii.

  - Hei! Ție intenționat ți-am dat indicii, Geralt Vânătorule! zisă ea râzând.

   Ochii ei violet...erau exact ca ai lui Yennefer a lui, dar caracterul ei era diferit de al iubitei sale. Yennefer era mereu rece și răutăcioasă, în schimb, Riserya în urmă cu câteva ore i-a salvat viața cu riscul de a o pierde pe a ei, deși abia dacă schimbaseră trei vorbe, în urmă cu o juma de ora era gata să-l ucidă, iar acum râdea de parcă nu ar avea nicio problemă și nu ar suferi deloc. Nu a mai văzut așa ceva până acum... Poate că totuși cinci haruri își pun amprenta pe personalitatea cuiva...