Sunt o fată frumoasă? Oare ceea ce văd eu în oglindă este crudul adevăr, sau o minciună ambalată frumos? Depinde oare de felul în care privesc reflexia mea fără viață, sau de cum mă privește ea pe mine. Doi ochi verzi care îmi săgetează sufletul. Stomacul mi se strânge, iar capul mă doare foarte tare. Cum poate propria mea reflexie să mă rănească? Ochii mei parcă dețin cuțite, iar eu sunt ținta lor. Cu cât se întunecă mai mult, cu atât mă văd și mă simt mai bine, dar de data asta peste tot. Nu sunt singură aici.
Menajera a deschis ușa, rupându-mă de mine. Vedeam reflexia, dar acum nu mai avea viață. Era ca o poză moartă, subtă de orice semn de viață.
-Te cheamă directorul, îmi zise femeia care stătea doar cu capul băgat pe ușa întredeschisă.
Îi era teamă, simțeam asta. Teamă de a intra. Se simțea în vocea ei.
Teamă. Cuvânt format din cinci litere, dar care semnifică o linie subțire dintre viață și moarte. Teama se naște din starea de nesiguranță într-un anumit loc sau situație și are două căi de a fi înfruntată: o lași să pună stăpânire pe tine, aceasta fiind calea ușoară. Această cale te face să suferi mai puțin, dar afectează creierul și felul în care gândești, aducând moartea. Cea de-a doua cale e calea cea grea: o folosești ca pe o armă albă. Această cale se mai numește și calea îmbărbătării, care face corpul tău să fie atent la absolut orice detaliu din jur, singura agitată fiind inima. Această modalitate nu este abordată aproape deloc, pentru că ține de o cunoaștere remarcabilă de sine și a abilităților care ies la iveală.
Pentru mine, acestea sunt folosite de amatori. Eu am descoperit cea de-a treia cale, pe care o folosesc la Teamă, Furie și Impuls. Pur și simplu această cale este invincibilă și nu îmi poate face rău. Ca să învingi în lupta cu aceste stări, trebuie să le faci să creadă că tu ești cel care se uită în oglindă, iar ele sunt doar reflexia ta. Moarte, fără viață și fără vreo putere asupra ta. Trebuie să ai o cunoaștere vastă asupra fiecăreia, dar și voința de a învinge. Ele sunt reflexia mea.
Am ieșit pe culoarul strâmt pentru a merge la director. Coridorul cel vechi, îngust și lung, cu unul sau doi ficuși ofiliți la câte o ușă face parte din casa mea. Lumina proastă, tapetul cenușiu și podeaua care scârțâie. Era liniște acum, deoarece toți de pe coridor plecaseră în vacanță. Am mai rămas doar noi... Eu și reflexia mea.
Stăteam în dreptul ușii, pregătindu-mă să ciocăn. Mă întrebam ce are budugănatul de director Will să îmi spună. Când am dat să ciocăn, ușa se deschise în fața mea.
-Bună ziua, domnișoară Wate! zise bătrânul, dar totuși înaltul nostru director.
-Amma, i-am răspuns cu un glas foarte exact, iar dupa i-am spus pe litere. A-M-M-A.
-Desigur, Amma, chicoti batjocoritor moșneagul. Știi motivul pentru care te-am chemat?
-Nu.
De obicei, creierul meu gândește foarte mult, dar pe gură îmi ies doar răspunsuri monosilabice.
-Dar știi când ai ieșit ultima dată din camera ta? mă întrebă cu o sprânceană ridicată.
-Da.
-Ia spune-mi și mie.
-Azi dimineață, să mănânc, i-am răspuns în cele din urmă, direct, pe glasul meu monoton.
Boșorogul a oftat lung, ca un fel de doctor, s-a întors cu spatele la mine, asezându-se pe scaunul său din birou. Ciudată rău camera. Pe masă erau numai foi, o poză înrămată pe care nu o puteam vedea, iar lumina venea din geamul aflat în spatele său. Pe pereți erau niște tablouri cu personalități istorice de care nu m-am obosit să mă interesez, deși apăreau uneori în cărțile pe care le citeam.
-Ia loc te rog, îmi zise, arătând spre un scaun din lemn de nuc ce era fix în fața mea.
Fără să comentez m-am așezat, iar de data asta nu am mai ferit ca de obicei contactul vizual, ci l-am săgetat cu privirea fix în ochi.
~Nu vorbi. Nu îi spune. Minte-l~
Vocea aceea. Iar în capul meu. Era o șoaptă. Cineva care simțea ceea ce simțeam și eu, un pericol iminent. Dar nu era aici, nu acum. Doar ca exista undeva. Undeva în viitorul apropiat.
-Așa deci, doamnișoară Wate... Voiam să spun Amma, pardon. Ai spus că ai ieșit la micul dejun?
-Îhî.
-Interesant. Și ce faci tu când te afli în camera ta de obicei?
Pericol. Simt. Aud. Văd. Trebuie să tac, să mint, să ucid și să sfâșii orice urmă de îndoială pe care o are acest om despre mine.
-Ci-tesc, am silabisit scurt și apăsat.
Mă arde. Mă ustură. E supărată pe mine. Mă strânge tare de gât, mă sufocă. Are nevoie să mă îmtorc la ea.
-Domnișoară Amma, ești cam palidă. Dorești un pahar cu apă.
Vocea directorului se auzea în ecou. Vedeam încețoșat, iar corpul meu opunea rezistență unei forțe imposibile de învins. Venise după mine să mă ia înapoi, în siguranță. Și vrea să mă facă să plec de acolo pe cât se poate de rapid.
~CITEȘTI. CITEȘTI. CITEȘTI.~
Asta auzeam din ce în ce mai tare în cap. Îmi zgâria urechile și încerca să mã stăpânească. Ea are toată puterea, dar eu dețin controlul. Ea e reflexia mea, nu eu a ei.
-AM ZIS CĂ CITESC! am urlat cât m-au ținut plămânii, iar când imaginea s-a clarificat, domnul director avea ochii mari și forma un număr de telefon.
Am luat-o la fugă spre camera mea. Picioarele funcționau fără mine, dar nu mă opuneam. Trebuia să o văd, înainte de a se întâmpla ceea ce e mai rău. Când am intrat era să leșin. Pereții camerei. Pictați cu ceva roșu si vâscos. "Piei", "STOP", "Mă arde" si alte astfel de lucruri. Străluceau pe pereții camerei, pe podea si pe tavan. Dar am observat ceva. Erau urme de palme pe un perete și de picioare pe tavan. Nu eram eu. Știu asta. NU EU.
În secunda următoare m-am uitat în oglindă. Ea dispăruse. Vedeam un chip obosit și stors de orice putere. A venit la mine. Nu mai e acolo. Ar fix când mă gândeam unde putea fi, scrisul de pe pereți se dizolva ușor, iar ea apăru în oglindă. Era foarte rece. Ochii ei îmi atingeau sufletul și îl înghețau. Ea știe ce nici măcar eu nu știu. Ea e o versiune mai bună a mea. Și va pleca. Simt asta.
Ușa se trânti de la curent, iar când m-am uitat la ea am vazut scris "Când se va întâmpla nu voi mai fi aici. Rămân doar când o sa ai nevoie". După ce am citit, scrisul dispăru, iar eu m-am întors la ea
-La ce te referi? Ești aici dintotdeauna! Nu poți pleca. Ești totul...
Vocea mea ieșea răgușită și țuguiată, datorită faptului ca eu nu vorbesc cu oamenii și vocea nu e încălzită cum trebuie. Reflexia stătea exact la fel. Încă nu mă lăsase. Simțeam că vine cineva și începeau să se audă pași pe hol. Dar nu pașii unui om, ci ai unei întregi armate ce mărșăluiau.
-Eu nu o să te uit, am șoptit reflexiei.
Am acoperit oglinda și am așteptat.
