-Taci naibii și intră o dată! m-a grăbit Sophie.
Avea pe față o mască ciudată de înfrumusețare și era îmbrăcată în pijamale. De pereți erau agățate niște floricele violet neobișnuite și în fiecare colț al camerei câte o lumânare.
Mi-am luat inima în dinți și am pășit în cameră, închizând ușa în urma mea. Sophie m-a luat de mână și mi-a făcut semn să iau loc pe pat.
-Spiritism? am întrebat.
Nimic nu mai suna patetic de când am ajuns aici. Sincer, eu nu înțeleg ce lucru mai este normal în viața mea, sau dacă mai există așa ceva.
-Off, nu chiar. Ai fost pe aproape. Elijah e cu spiritismul. Eu sunt cu energiile.
-Așa... am îndemnat-o să continue.
-Noi suntem înzestrați cu multe. Calitățile noastre, alea trei, formează talentul de bază. Eu lucrez cu Yīni ina Yanigi. Adică Yin Yang. Forțele bune sau rele.
-M-am prins, e în regulă. Dar de ce abea acum?
-Avem nevoie de toată energia pozitivă în această seară. Talismanele mele presimt o nenorocire mare. Și se apropie.
-Eu presimt asta și fără talismane! am zus sarcastic.
-Da, da, cum zici tu! Trebuie să îți fac câteva tratamente de înlăturare a ghinionului. Vino pe scaunul ăsta!
A tras scaunul în fața oglinzii și eu m-am așezat acolo. A mai scos o cutie prăfuită și veche și a pus-o pe birou.
-În timp ce tu îți faci trucurile, poți să îmi povestești de Adunare?
-Offf, Adunarea este întrunirea tuturor celor cu puteri speciale pentru purificare și adevăr.
-Stai... Ai zis cumva adevăr?
-Da. Adevărul poate să îți fie arătat în fața tuturor, sau ție, personal. Chestia asta se întâmplă cu fiecare pe rând, ca să putem observa reacțiile sau chiar să vizualizăm un adevăr.
-Ce e cu Steaua? am zis îngreunată de crema abia pusă pe fața mea.
-Steaua este portalul nostru spre cunoaștere. De aceea vrem să aflăm de ce ai Steaua în tine. Poate fi periculos să participi.
-Altă problemă existențială?
-Da! La ora 3:00 se aprinde Steaua și se deschide portalul Menafisiti. Dacă este o forță ce dezechilibrează balanța de puteri, atunci nu va funcționa. Oricum, eu cred că merge în orice caz, deoarece mai mereu sunt și forțe negative.
-Trebuie să fim absolut toți... Dar nu vom fi chiar toți...
-JP și Brad. Nu te rușina, Amma. Poți vorbi deschis cu mine despre asta. Ei doi nu vin și fac foarte rău. De Brad nu știm nimic, dar JP ar fi trebuit să vină, indiferent că e sau nu transformat.
-Sophie...
-Ce este?
-Îmi e frică.
Aceasta a lăsat jos paletele pline cu cremă și pensulele și m-a luat strâns în brațe. Chiar mă temeam, deoarece acolo există multă putere. Nu vreau să dau greș și să mă prindă. Este foarte grav ceea ce se va întâmpla diseară și trebuie să îmi aleg deciziile cu tact.
Arătam ca un brad de Crăciun. O stea în vârf îmi mai lipsea, sincer. I-aș fi zis Sophiei, dar cu cât trecea mai mult timpul, cu atât era mai serioasă și concentrată.
Tot ritualul ei ciudat s-a terminat. Nu pot să cred! 4 ore am stat acolo! Wow... Chesta asta nu cred că e reală. Defapt, dacă nu începea să se întunece afară aș fi zis că s-a stricat ceasul, dar nu!
Mai aveam încă mai puțin de 10 ore și trebuia să plec. Am intrat repede în camera mea și mi-am făcut ruxacul. Apă, biscuiți, mai încape o sticlă de apă (în caz că mă dezhidratez nasol) și o carte.
Iar acum, marea decizie... Iau pixul cu medalionul înăuntru și caietul, sau nu? Asta este foarte complicat. Dacă vreau să nu fiu bănuită e mai bine să nu le am, dar dacă vreau ca Steaua să îmi zică tot adevărul, ar trebui să le am. Cea mai grea decizie de până acum, dar nu am de ales. Este singura mea șansă să aflu cine sunt eu. Le-am băgat și pe acestea în ruxac și am coborât rapid la biroul lui D Alinson.
-Bună ziua, mă scuzați de întârziere! i-am spus agitată.
-Bună ziua, Amma! Ce te agită?
-Ah, nimic important.
M-am așezat pe obișnuitul meu scaun și eram gata de întrebările ei. A început să povestească nu mai știu ce, nu mai știu cum, iar eu mă gândeam stresată la diseară. La un momenr dat, ceva din ce a zis m-a atras.
-...și nu este bine să fii supusă brusc la stări puternice, iar boala ta dă semne de agravare severă. Analizele tale de săptămâna trecută arată o creștere masivă în masa de... nebunie, să îi zic așa. Ai luat pastilele?
-Da, am mințit.
-Înseamnă că nu e prea târziu.
-O să ajung la isterie?
D Alison s-a ridicat de pe scaunul ei și m-a condus la ușă.
-Ai ajuns deja! a zis scurt, închizând ușa.
Chestia asta m-a lăsat mască. Fără inrerogatoriu, fară orice urmă de bunătate în glas. Era rece și rea. De ce oamenii sunt așa în preajma mea? Nu am greșit cu nimic.
*****
E ora 22:57. Încă jumătate de oră și mă duc iar la Sophie să ne pregătim împreună, dar până atunci va trebui să mă pregatesc eu. Ruxacul era pus lângă ușă, dar nu la el mă refeream. Am scos tricoul cel nou și hanoracul meu scămoșat și negru, niște blugi albaștri și bocancii bleumarin, iar pe cap o să-mi pun gluga. M-am pieptănat și am rămas blocată cu privirea în oglindă.
"Sfâșie!", "Distruge!", "Omoară!", "Disecă!", "Spulberă!". Vocile vorbeau din ce în ce mai tare. Măzgăliturile de pe pereții mei parcă s-au accentuat brusc și au luat-o la fugă în jur. Eu mă uitam în reflexie. Priveam în gol, pentru prima oară neputiincioasă. Acesta este infernul meu. Nimeni nu poate vedea sau simți lucrurile astea, deci nimeni nu mă poate scoate din ele. Deja m-am obișnuit cu macabrul obicei: dureri ascuțite ale capului, voci, imaginea se învârte, iar apoi întuneric. Un întuneric etern în care sunt înghițită. Locul unde eu sunt în largul meu, acasă mai bine zis, dar și iadul. Singurătatea era mai dulce când credeam că mă cunosc, dar acum simt că pot fi lovită din orice direcție în întuneric și să nu văd ce și cum.
Tot ceea ce vreau e să fiu pe cont propriu. Să aflu tot ce trebuie să știu și să mor de una singură la vremea mea. Nu am nevoie de "prieteni" sau "familie". Eu sunt de ajuns pentru a fi fericită și rețeta fericirii mele e realizată. O dată ce mă voi cunoaște pe deplin mă voi retrage și îmi voi vedea de viață. Până la urmă, asta sunt eu: o psihopată. Las urme în viețile oamenilor și plec fără să privesc înapoi.
Defapt, asta ar părea la prima vedere. Eu port o luptă interioară defapt. Judec ce e bine și ce nu, dar să rănesc îmi este impuls și efectiv nu pot să nu fac asta. De aceea mă grăbesc să aflu, ca să nu prind în capcană mai multe suflete.
Aș putea să scot colierul la lumină și să aflu, dar aici există un risc să nu îmi meargă totul bine și să rămân în pericol permanent.
-Gata păpușă? a zis Sophie.
Nu am tresărit deloc, deși m-am speriat, ci am continuat să mă privesc în oglindă. Iar a trecut timpul rapid.
-Salut! am zis cu ochii tot asupra oglinzii.
-Ești frumoasă și nu e bine să te uiți așa mult la tine!
Hm, dacă ar avea idee ce înseamnă pentru mine uitatul în oglindă. Eu am mereu pe cineva. Este aici și mă protejează. Ea nu va înțelege niciodată. Dacă îi explici unui om o stare pe care niciodată nu a experimentat-o, e ca și cum i-ai zice unui orb cum arată culorile.
-Ce facem? am întrebat.
Sophie a intrat și a închis ușa. Purta o superbă geacă de piele cu ținte aurite, un tricou negru decoltat și niște colanți lucioși. Pe braț avea un ruxac de piele neagră, ce se asorta de minune cu lanțul de la gâtul ei. Părul era bine aranjat și drept, iar șuvițele ei verzi arătau superb. Era dată cu un ruj cafeniu și machiată cam strident în jurul ochilor.
-Mergem direct acolo. E mult prea riscant să ne întâlnim cu unul dintre băieți, având în vedere că invitații se apropie.
-Înțeles. Dar eu ce voi face mai exaxt la Adunare?
Sophie a expirat adând și s-a așezat pe pat.
-RP va face așezarea. Trebuie să ferești subtil orice formă de contact vizual cu el. Defapt, când o să te transformi, ferește-te de contactul vizual cu oricine! Nu va fi prea ok să îți vadă pupilele alea lungi, adică ochii de pisică. Noi toți, înafară de JP, avem pupilele rotunde.
-Și dacă își vor da seama?
-Amma, ei știu deja ce și cum de dinainte. Ei știu tot. Faza e că nu trebuie să stai lejeră doar pentru că ei știu. Fii formală și nu atrage atenția asupra ta.
-Bifat! Altceva?
-Ceremoniile diferă de la an la an. Nu știu exact ce se va întâmpla anul ăsta, dar se pare că lumea este foarte agitată. Băieții nu au mai făcut vreodată atâtea ptegătiri și nici Sam nu a mai fost așa un excroc până acum.
-Până am apărut eu, defapt.
-Ai dreptate, are legătură cu venirea ta. Ceva s-a schimbat. Dacă ni s-ar răspunde la întrebări am fi rezolvat totul de mult.
Am fi rezolvat totul dacă eu recunoșteam medalionul ca fiind al meu, sau dacă JP venea să discutăm la un ceai și-un biscuite ce mama naibii se întâmplă cu mine și cu viața mea. Dar, se pare că noi nu ne aflăm în vreun film, ci în viața reală.
-E aproape 23:30... Trebuie să placăm, i-am zis monoton.
Fără să îmi dau seama ce și cum, m-am trezit într-o îmbrățișare strânsă. Era plăcut, dar nu cât să mă calmeze. Trebuia să plecăm, acum!
*****
Eram deja la ruine și nu simțeam urmă de vietate. Zici că toate creaturile s-au ascuns în nicăieri de teama Adunării. Nici puterile nu mă ajutau. Eram transformată, dar mă simțeam ca și cum nu aș fi. Singura diferență era o periodică durere de cap și viteza. În rest. Ceva era anormal.
-Unde o să mergem? am zis eu în timp ce ne îndepărtam de ruine.
-Stai liniștită, nu e extrem de mult, dar fugi rapid.
După încă vreo zece minute de alergat ne-am întâlnit cu cineva. Era Hug.
-Bună, fetelor! Ați ajuns taman la fix.
În fața noastră erau 17 băieți care stăteau întrun cerc imperfect. Hug a luat loc, iar după am procedat la fel și eu cu Sophie. Bine că nu eram transformată. M-am panicat cand l-am văzut pe Hug și din instinct am revenit, ceea ce a fost o decizie foarte bună.
Apele s-au mai liniștit și toți au făcut liniște. Eu nu mă uitam la niciunul, de teamă să nu fac din prima vreo prostie.
-Amma, salut!
Vocea asta! Vocea asta a avut un impact puternic asupra vieții mele și m-a schimbat mult. Am ridicat imediat ochii din pământ, căutându-l așa cum face un copil cu darurile de Crăciun.
-Mike?
-Bau! a zis el din spatele meu.
Acesta m-a luat în brațe pe la spate și m-a sărutat pe obraz.
-Nu pot să cred că ești tu! i-am șoptit.
-Speram să fii aici. O să discutăm multe, dar nu acum.
Mike mi-a dat drumul și și-a reluat locul.
-Avem 3 ore până la ceremonie! Deci, acestea fiind zise, hai să mai povestim! a zis un bărbat foarte chipeș din dreapta lui Mike. Oricum, se pare că, pentru prima dată la mult timp, avem pe cineva nou printre noi.
Privirile s-au îndreptat toate către mine. Este extrem de ciudat să fii în centrul atenției, deci bănuiesc că trebuia să spun ceva.
-Eu sunt Amma.
-Hm, asta știam deja.
Am luat-o toți pe rând și am povestit niște chestii inutile, iar mai apoi a urmat întrebarea:
-Pe cine iubești cel mai mult?
