Am căzut din pat și m-am speriat. Am ieșit din cameră să văd ce se întâmplă, când am auzit de-odată:
-Au venit derbedeii din exterior, au arme!
Până să procesez ce și cum, am fost luată pe sus și dusă undeva. Era Scott.
-Unde mă...
-Doamne, Amma, taci!
M-a lăsat jos și m-a împins într-o încăpere, urmând să încuie ușa în urma sa.
-Ia loc te rog, a zis el.
Dar eu nu mă clinteam. Stăteam în fața lui, cu mâinile încrucișate la piept.
-Amma, nu îmi pune răbdarea la încercare! Regret din tot sufletul, dar nu pot permite să pățești ceva!
După ce a zis asta, s-a dus și a luat ceva de pe o masă. Am observat ce e abea când s-a apropiat de mine: o injectie. Înainte să protestez, mi-a înfipt acul în gât și totul s-a încețoșat, urmând ca după să leșin.
~Începe Amma...~
Am tras adânc aer în piept și am deschis brusc ochii. Vedeam un perete alb, iar o lumină bătea spre mine.
-Amma, ți-am injectat un ser al adevărului, să nu încerci să minți, pentru că oricum îți va ieși adevărul pe gură.
Eram așa... Calmă. De obicei nu mă panichez și nu sunt stresată, poate că Alison avea dreptate: Astea erau semnele bolii mele.
-Nu...
Nu puteam să leg cuvintele într-o frază, iar gândurile mele se învârteau. Nu puteam să îi ofer ceea ce vrea, nu acum cel puțin. Deja mi-am revenit din toată visarea. OAMENII SUNT MONȘTRII. Oamenii trebuie să sufere! Să îi doară și pe ei!
-Amma, a zis Scott, scoțându-mă din propriul meu protest din cap. Astăzi ai părăsit căminul și vreau sa știu dacă un șoim a adus vreun colier.
Acum e acum. Trebuia să mint. Trebuia sa zic că n-n... Da! Stai. Până și creierul meu vrea adevărul. Dar eu sunt mai puternică. Cel puțin sper. Cu cât tăceam mai mult, cu atât serul îmi cauza dureri insuportabile, obligându-mă să vorbesc.
-Nu a venit nici o pasăre! am strigat.
Am mințit! Am reușit. Am scăpat. El e sigur că ăsta e adevărul.
-Minți! Nu se poate! Nu ai cum... Știm că ești tu!
-Nu...am îngânat.
-Amma, regret! Dacă nu ești tu înseamnă că trebuie să mai căutăm. Nu pot să te las să pleci așa. Îmi pare rău!
-Stai! Ce faci?
Fără să apuc să mai protestez, un alt ac mi-a injectat gâtul.
-Asta o să te adoarmă și o să te facă să uiți ziua de azi. Poate mâine măcar nu mă vei urî.
Serul nu îmi făcea nimic, așa că m-am prefăcut că leșin. Perfect! Extraordinar! Nu uitasem nimic. Doar țineam ochii închiși.
-Sophie, Roger! Nu e ea, a zis Scott.
Am auzit niște pași apropiindu-se. Au fost aici tot timpul. Nu m-am riscat să deschid ochii, deși aș fi vrut.
-JP a zis că ea e. A zis că a visat-o. A descris-o exact așa cum e.
-Nu știu ce și-a imaginat JP, dar v-ați convins că nu e ea. Trebuie să o căutăm pe cea care a primit colierul, zise Sophie.
-Cine are arme aici? A zis Scott. Și de ce dracului nu luptați?
-O caută pe cea care are colierul. O vor moartă. Gașca noastră luptă deja cu ei. Mai mult de atât nu avem ce face. Acum du-o pe Amma în camera ei și las-o acolo, zise supărată Sophie.
După ce m-a luat pe sus, Scott m-a dus in camera mea, înapoi în pat. Când a închis ușa, m-am ridicat și am încercat să fiu în formă maximă. Trebuia să gândesc mai iute ca niciodată. Pe mine ma voiau moartă! Eu dețin colierul! Ei știu că nu e la mine, dar dacă vor căuta... Trebuie să fug. Acum. Sau nu! Mai bine stau. Poate vor pleca dacă nu vor găsi ce își doresc. Oricum, medalionul meu se află în pix și dacă fug e posibil să mor.
Până să apuc să îmi fac un plan, ușa mea a fost izbită de perete. Un băiat roșcat cam de o vârstă cu mine a îndreptat pistolul spre capul meu.
-Dacă țipi trag! mă amenință acesta.
Eu eram în picioare, deloc impresionată. Acesta a intrat ușor și a închis ușa, păstrându-și poziția. Ea era aici. O simțeam.
~O să fie distractiv.~
Ce voia să zică? Așa amuzantă e moartea mea? Dar mi-am amintit ceva... Ceva esențial.
-Cauți colierul? am întrebat.
-D-da. E la tine?!
-Da. Vrei să îl vezi?
-Arată-l.
Îi puteam simți nerăbdarea în voce, dar nu mi-a păsat. Am scos pixul și i l-am arătat.
-E aici, am zis. Apropie-te!
El a ascultat ce i-am zis. S-a apropiat de pix, iar eu am făcut ceea ce trebuia să fac de la început. Am dat dracului totul! I-am înfipt pixul în gât, iar când se strofoca de durere am luat arma din mâna lui și i-am tras fix în cap. O explozie de sânge a stropit tot în jur, iar eu stăteam acolo, cu arma în mână.
Mă simțeam așa de vie. Eram așa puternică și satisfăcută. M-am distrat pe cinste, exact așa cum a zis ea că se va întâmpla. Nu mai aveam nici o grijă. Și ce dacă un cadavru ucis de mine se scurgea de sânge în propria-mi cameră? Și ce dacă probabil voi face pușcărie? Eram așa de fericită, iar ea era aici. Am început să râd ca niciodată până acum.
M-am dus la oglindă și am observat că și ea se bucura. Am început amândouă să râdem și a fost perfect. Când am terminat, Sophie era în cameră și se uita la mine.
-Tu ce dracului vrei? am întrebat, roșie de la atâta râs.
Se uita la mine foarte ciudat, dar parcă se astepta la asta.
-Hai să curățăm, Amma. Și lasă ăla jos te rog.
-Ce? Aa, ăsta? am zis râzând, întinzând pistolul spre ea. Ce e Sophie? De ce ești aici. Eu nu am afurisitul ăla de colier, poți pleca acum.
-Amma. Trebuie să curățăm asta și să aruncăm cadavrul. O să fie rău dacă se află că ai ucis un om... La boala ta.
-"La boala mea" te pot ucide în clipa asta. "La boala mea" pot ucide pe toată lumea! am strigat eu și am început să râd tare.
Ceva era ciudat. Foarte. Erau vocile, dar nu îmi vorbeau mie. "Să plecăm?", "Da da, să plecăm", "Hihi". Ce naiba e cu mine. Totul se înnegrește iar. Vocile au tăcut brusc și eu zăceam în întuneric. Ea nu era. Nimeni nu era. Pur și simplu eu și gândurile mele. Deși capul mă durea îngrozitor de tare, mă gândeam la primele dăți. Prima dată când am văzut un film, prima dată când am mâncat înghețată, prima dată când am bătut pe cineva sau când mi-am luat bătaie. Azi era prima dată când am ucis. Prima dată când m-am simțit împlinită și în largul meu. Dar e și prima dată în care realizez că nu știu absolut nimic despre propria-mi viață.
M-am trezit în patul meu, totul fiind curat. Aveam pe masă 50 de lei și un bilet:
"Ai leșinat și te-am pus în pat. Am curățat tot, iar nimeni nu știe că ai făcut asta. Ne vedem la banca de la lac! -Sophie."
Ea a curățat. Ea m-a pus în pat. De ce e așa de drăguță? De ce îi pasă așa de mult? Ea a zis cu gura ei că știa că nu sunt eu. Deci, nu are motiv să mă ajute în vreun fel.
Am coborât din cămin, ignorând tot circul pe care îl făceau copiii agitați, și am mers direct la lac. Sophie era deja acolo, mă aștepta pe bancă.
-De cât timp ești aici? am întrebat.
-Două ore. Nu știam cât dormi.
-Ai stat tu atât aici? Ce s-a întâmplat de a necesitat să aștepți atât?
M-am așezat lângă ea, privind lacul. Bătea o briză ușoară, iar nimeni nu era pe aici să ne deranjeze.
-Uite Amma. S-au întâmplat multe de când ai ajuns aici.
Eu nu o întrerupeam, deși făcea pauze pentru asta. Voiam să savurez fiecare cuvințel. Fiecare minciună.
-Eu nu am vrut de la bun început să fi implicată în toată chestia asta. Pari o fată mult prea ok încât să deții colierul.
-Ce naiba e cu colierul ăsta?
-Gașca noastră este mare, Amma. Șoimul a fost trimis să caute o persoană. Nouă nu ni s-a zis ce e cu acest om, dar trebuie protejat.
-De ce ați crezut că sunt eu?
-Amma, îmi place că tu nu ai efect la seruri. Văd că cel al memoriei a clacat... Oare a făcut la fel și serul adevărului? Uite care e faza. Eu vreau să ne înțelegem. Îmi placi. Dar trebuie să știu dacă tu ești aceea. Dacă da, voi tăcea și vei avea protecția mea.
-Uite care e faza. O să îți zic afevărul. Eu eram la piatră, mă uitam la cer. Un șoim auriu a zburat ca o săgeată deasupra mea... Și atât. Nu s-a oprit.
Sunt obișnuită să mint și să fac oamenii să creadă ceea ce îmi doresc eu să creadă, dar de data asta mă simțeam prost. Ceva nu era în regulă. Simt că Sophie nu are intenții rele. Dar oamenii nu sunt de încredere, iar chestia asta rămâne sfântă.
-Foarte bine. Mersi mult de sinceritate! Hai să mergem să mâncăm ceva și să mergem la cursuri. Suntem în aceeași sală.
-În regulă. Dar cred că trebuie să îți povestesc ceva, Sophie...
