La cât de insistent bătea în ușă, m-am înarmat cu pixul și m-am pus pe poziții. Am deschis-o, dar m-am liniștit să văd că era Sophie.
A dat buzna înăuntru și a închis repede ușa.
-Hei! Sunt în pijamale! am zis eu.
Când am văzut că râde, mi-am dat seama ce ridicol a sunat și am izbucnit și eu în râs.
-Ce e cu spectacolul ăsta? Intri așa peste mine... N-ai ce să furi, jur!
Am început iar să râdem și am luat loc pe pat.
-Uuu, ciocolată și suc! Te uitai la film?
-Puțin horror.
-Ah, nu suport horror-ul. Mă sperii ca ultima leșinată.
-N-aș fi crezut... Adică... Scuze. Nu voiam să sune așa.
-E în regulă. Oi fi eu îmbrăcată așa, dar asta nu înseamnă că sunt neînfricată.
-De ce nu ne-am văzut la bancă? Roger ți-a făcut ceva rău cumva?
-Nu e asta ideea. Gașca o să aibă niște treabă în față. Le-am zis că mă doare rău burta și că mă duc să dorm.
-De ce ai venit? Ce ai să îmi spui, Sophie?
-Mă simt datoare cu niște răspunsuri. Întreabă orice și îți voi spune! Vreau o prietenă, Amma. Ești prima persoană care chiar mă suportă și îmi placi.
-În regulă, am zis. Ce caută gașca aici?
-Nu au vrut să îmi zică. Niciodată nu îmi zice nimeni nimic. Doar Roger și Sam știu.
-Cine e JP?
-JP este cel mai mare dintre noi, dar și cel mai periculos. Știu că trăiește într-o vilă abandonată și uneori ne lasa și pe noi să intrăm. Înainte eram prieteni foarte buni, dar de vreo doi ani nu mai părăsește casa. Doar Roger și Sam intră acolo. Nu mi se zice nimic de el.
-Cum adică "periculos"?
-Asta este o treabă de interior, Amma. Nu pot...
-E în regulă, am întrerupt-o. Nu trebuie să spui.
-Mersi, a răsuflat ușurată Sophie.
-Ce e cu colierul ăsta?
-Povestea asta este interesantă. Mai știi când ți-am zis că gașca noastră e formată din șaisprezece membrii?
-Da...
-Ei bine, mai e cineva. Cineva care era foarte special. Și încă este. Al 17-lea membru...
-Iubitul tau?
-Iubitul meu.
-Ce este cu el?
-E cel mai bun prieten al lui JP. Defapt, e prietenul tuturor. Ne lipsește. A plecat acum doi ani, iar din acea zi, JP s-a închis în casă și a început să își trimită vulturul cu un colier prin lume. Nu era zi în care să nu-l trimită, iar eu nu știam motivul. Tot ce mi s-a comunicat este că, din ziua în care șoimul se va întoarce fără nimic în cioc, noi va trebui să găsim persoana care are colierul.
-De ce ați crezut că sunt eu?
-Roger a zis că JP a visat o fată. Când i-a descris-o, el a zis că ești tu. Că tu ai venit în acea zi. Alte informații nu știu.
-Și m-ai căutat peste tot când dormeam...
-Roger voia să o facă el, să fie sigur că nu-mi scapă nimic, dar nu l-am lăsat. Dacă găseam colierul nu i l-aș fi dat. Aș fi tăcut. Nu știu ce ți-ar fi făcut și nu vreau să regret. Atâta timp cât nu au încredere să îmi zică, voi ascunde informațiile despre colier.
-Ce zici de un film? Mai am ciocolată, i-am propus.
-Un film! Da, sigur. Sună bine. Dar nu horror. Pune ceva acțiune te rog.
Ne-am uitat până târziu la filme și am mâncat toată ciocolata. Era 23:54, iar noi nu aveam somn.
Dintr-o dată, alarma a pornit, iar pe hol se auzeau țipete.
-Amma, încuie ușa.
-E încuiată, dar ce este?
-Au ajuns.
-Gașca?
-Da. O să mă caute în camera mea...
-Hai să fugim, Sophie!
-Nu avem cum. Au împânzit intrarea. Dacă cobor stau cu ei.
-Atunci sărim pe geam. Eu așa ies de aici.
-Hmm... Ok! Hai în aventură!
Ne-am ridicat din pat și Sophie a deschis fereastra. Eu m-am oprit puțin în fața oglinzii să văd dacă ea e aici.
~Îți va plăcea. Mult!~
Am dat ușor din cap și m-am uitat la Sophie.
-Amma, e ceva special în oglindă? Un secret?
-E doar vanitate, Sophie.
Am sărit amândouă geamul ca niște feline și am fugit spre gard. Sophie efectiv nici nu l-a atins bine și a și ajuns pe partea cealaltă.
-Amma, repede!
M-am agățat cât de rapid am putut și fără să realizez mă aflam lângă Sophie.
-Hai, fugi! am zis bucuroasă.
După 10 minute de alergat am ajuns amândouă la piatră, prin întuneric. Nu aveam absolut nimic la mine, decât cheia de la cameră în buzunar.
-Geniaaal! am zis, suindu-mă pe piatră.
-Amma, nu acolo! O să ne vadă la întoarcere. Hai în spate!
Piatra avea cam 2m înălțime și 10 lățime, dar nu era netedă. Și în spatele ei era o porțiune care arăta ca o bancă lungă, pe care dacă stăteai te puteai sprijini de piatră și să privești cerul. Locul era perfect. Nu ne-ar fi văzut nimeni acolo.
-Ce caută în cămin?
-Colierul. Vor să agite lumea și intră în camerele fetelor să caute. Data trecută... Eu... Pe cine am...
-Nu ai omorât pe unul de-al nostru. Nu doar noi căutăm colierul. Avem dușmani. Nu știu povestea lor, dar vor să ucidă orice căutăm sau apărăm. Roger nu mi-a povestit de ei. Schimbă mereu subiectul când întreb. De aceea trebuie să găsim proprietarul colierului cât mai rapid.
-De ce nu vă ajută vulturul?
-Nu vrea. Dacă e urmărit se întoarce din drum.
-Dar voi de unde știți că persoana care îl are este aici?
-Vulturul zboară mereu cu aceeași viteză, în aceleași direcții. JP îl cronometrează dus-întors. Când pasărea s-a întors cu ciocul gol, a înjumătățit durata de timp și a aflat că este aici.
-Wow... Asta e chiar important, am zis.
-Nici nu ai idee.
Acum admiram cerul negru, împânzit de stele strălucitoare. Niciuna nu mai vorbea. Povestea lor este așa de interesantă, dar în timp ce aflam lucruri mi-am amintit că eu sunt cea căutată. Pe mine mă vor. Pe mine mă apără.
Am dat să pun o întrebare, iar Sophie mi-a pus mâna la gură și și-a pus un deget la buze în semn de liniște.
M-am prins de idee. Gașca se întorcea, acum. Auzeam pași. Erau mulți.
-Băgami-aș... Nu pot să cred că n-am găsit-o.
Recunoșteam vocea de la faza cu veverița. Era Sam.
-Tacă-ți gura, Sam! Să nu dea Dracu să o găsească primii cățelușii lui Diablo. Ne trebuie un plan, urgent!
-Dacă tipa e aici, înseamnă că își ascunde bine colierul, zise o voce de puști mai apropiat vârstei mele.
-Sau poate îl are la gât. Deși nu cred, se contrazicea Sam.
Vocile se îndepărtau din ce în ce mai mult, iar eu și Sophie eram mai puțin încordate.
-Dacă fata care are colierul nu se arată... Ce se va întâmpla? am încercat să zic, părând calmă.
-Cățelușii lui Diablo vor ucide toate fetele de aici. Nu pot permite asta... Și eu sunt una dintre ele.
-Hai acasă. Trebuie să dormim. Bănuiesc că acum este liniștit acolo.
Așa am și făcut. Era întuneric beznă. Luminile erau stinse în tot căminul. Doar lacul strălucea la lumina lunii pline.
-Cum sar gardul? E prea întuneric, am zis.
-O să te ajut eu.
M-am suit pe gard, urmând lecțiile Sophiei. M-a învățat că noaptea e bine să ții ochii închiși când faci asta și să te bazezi pe palme. Și chiar a funcționat.
*****
În ultimele trei zile nu s-a mai întâmplat nimic. Astăzi este joi, iar eu m-am acomodat total cu acest loc. Scott nu m-a mai vizitat, mă bucur pentru asta, și am răspuns mai mult sau mai puțin sincer la întrebările despre boala mea. Nu au mai fost atacuri și nici mare vâlvă cu colierul. Totuși, mărturia Sophiei mă ține pe gânduri de ceva timp. "Vor ucide toate fetele de aici". Mi se învârtea asta în cap de atunci, dar nu puteam mărturisi că eu am colierul.
-Amma, deschide!
-Bună, Sophie! Ești bine?
Nu părea să fie bine deloc. Avea o tonă de rimel întins pe față de la plâns și era îmbrăcată în pijamale. Părul ei stătea în toate direcțiile și purta doar un papuc.
Am tras-o imediat în cameră și am închis ușa.
-În 30 de minute trebuie să fim la școală. Ce mama naibii ai pățit?!
-R-Roger...
Vorbea sacadat și privea în gol. Ce i-o fi făcut oare?
