-Am sărit după ea și... Dispăruse.
-Cum așa? am întrebat surprinsă.
-Totul dispare ușor-ușor. Nu înțelegem ce se întâmplă, noi eram extrem de mulți. Din oarecare motive, niște pui de soiul nostru s-au rătăcit. Tu ești unul dintre ei și... A avut un motiv.
-Eu chiar am o... familie?
-Un frate și atât.
-Îl cunoști?
-Eram cu el când... Te-a lăsat.
-Poftim? am întrebat șocată și bulversată. Cine e? E cumva iubitul Sophiei?
-Amma, crede-mă. O să afli exact cine e și nu îți va plăcea. Nu că nu îți va plăcea de el, ci de ceea ce a ajuns să facă.
-Adică?
Sophie s-a auzit scâncind din dormitor. Se trezise, la naiba!
Sam s-a ridicat rapid și a luat-o înainte, iar eu m-am ridicat imediat după.
~*Scrrr*~
M-am împiedicat și am căzut. Ceva a... Scârțâit? La ea? EA? UNDE E? Am uitat complet în tren că am rămas singură... Fără voci, fără nimic din ceea ce mă lega de vechea eu.
-Amma? Ești ok? se auzi Sam din cealaltà cameră.
-N-nu...
Ochii mei s-au făcut cât cepele numaidecât. În fața mea era o siluetă neagră, cu glugă. Defapt, era chiar un om... Prea real... JP!
Sam s-a afișat fix prin el și m-a ridicat, dar eu nu îmi puteam clinti privirea. Se uita la mine cu cei mai de gheață ochi. Am văzut totul și nimic reflectat în chipul său încruntat. Stătea cu mâinile în buzunar, la câțiva centimetri de mine și mă privea fix.
-Amma? Hei, ești ok? Răspunde-mi.
Sam mă zgâlțâia, dar nu puteam să reacționez. Simpla prezență a lui JP mă face să împietresc. Eu nu rețin chipuri, eu nu rețin voci. Dar el este undeva acolo, așezat ca o piesă de puzzle.
JP a ferit contactul vizual pentru o clipă, privind spre locul în care se află Sophie. Ceva din mine a reacționat și am pășit spre el. Trei centimetri. Îi simțeam respirația îngreunată, iar ochii lui păreau din ce în ce mai calzi. Ochii săi s-au înroșit, transformându-se în fața mea. Cârâia puternic, mai puternic decât Sam sau decât oricine. Nu mă temeam și știa asta. Totul s-a înnegrit și mi-am dus mâna la frunte, iar Sam m-a prins.
Tavan alb și Sophie aplecată să mă analizeze. El nu mai era.
-Povestește, a zis Sophie scurt și la obiect.
Ce ar zice Amma? În oameni nu ai încredere, în absolut nimeni. M-aș bate dacă m-aș auzi în clipa asta, dar noi depindem unul de celalalt aici. Și simt că ne așteaptă ceva.
-Era în fața mea.
-JP, nu? a întrebat Sam foarte calm și cunoscător.
-Da. L-ai văzut?
-A ieșit pentru tine. A ieșit din carte. Acum, scoate colierul. Știu că tu îl ai și mu mai avem timp de coteli.
Am mers la ruxac și am luat pixul, desfăcându-l. Am scos un capăt și mi-am răsturnat colierul în palmă.
Sophie tăcea și o înțeleg. În momentul ăsta cred că mă urăște cu fiecare părticică din trupul ei. I-am ascuns ceva ce își dorea. I-am ascuns ceea ce mă prefăceam că o ajut să caute.
-Eu o să merg la toaletă, a zis cu ochii în lacrimi.
-Băgami-aș... am șoptit.
-Știu că sună urât ce zic, dar Sophie e antrenată. Mai întâi misiunea și apoi puteți rezolva, nu te distrage! a zis Sam luându-mi colierul din mână.
******
La intrare în centru am realizat că eu chiar voi trece neobservată. Nu credeam că voi vedea în viața mea un loc plin ochi de graffiti. Până și pe unii copaci erau. Oamenii umblau pe clădiri, care se asemănau cu zgârienorii. Am o vagă impresie că noi vom fii unii dintre acei oameni.
Zis și făcut. În nici două minute mă cățăram pe o scară și mă aflam la pe puțin 20 de metri de sol. Când am terminat de urcat am răsuflat și m-am întors.
-Woww... am exclamat.
Știam că eu sunt una cu înălțimea, dar nu credeam că e în halul ăsta. M-am îndrăgostit de această perspectivă și simțeam adrenalina cum îmi pulsa în vene.
-Frumos aici, nu? a întrebat Sophie ferind să mă privească.
-Chiar e, am răspuns.
Am luat-o la fugă după Sam și numai ce îl vedem sărind efectiv de pe clădire. M-am dus pe margine să văd. El continua să fugă și știa exact pe unde pășește. Un cunoscător al orașului se pare. S-a oprit și s-a uitat la noi ca la niște păsări pe cer.
-Fetelor, nu avem timp de pierdut.
Ne-am luat avânt și am sărit împreună. Erau pe puțin 5 metri înălțime și 3 distanță până la cealaltă clădire, dar toată adrenalina din mine m-a făcut să ignor asta și să mă arunc cu capul înainte. Am aterizat foarte artistic și dramatic, sunt mândră de mine.
Acum întrebarea care mă macină apăsat:
-Unde plecăm?
