Mașina a pornit și mă vedeam îndepărtându-mă de clădirea din care nu mai ieșisem vreodată. Aveam un fel de emoții, deoarece acum puteam să văd multe lucruri de care nici nu aș fi visat că există. Deja îmi puteam imagina: o stradă frumos asfaltată, înconjurată de copăcei verzi, parcuri și clădiri de apartamente. Nu ca la cămin: pustietate, o alee pietroasă, câțiva copaci și un lac murdar în spate.
-Am intrat în oraș, a zis Snape.
În față se vedea o pancardă pe care scria: "Bun venit în NordEst!". Era prima oară când vedeam acest semn.
-Îți place orașul? mă întrebă dolofanul. Apropo, numele meu este Scott.
-Amma, am spus eu.
Pentru prima oară, vocea mea suna... Prietenos. De tipul ăsta îmi plăcea. Era de treabă. Dar părerea mea despre oameni ramâne aceeași: "Dacă nu le oferi încredere, nu au arme să te distrugă". Această vorbă era valabilă la orice persoană. Desigur, asta nu însemna că urăsc pe toată lumea. Această concluzie o trag oamenii proști. "Dacă nu ai încredere în cineva înseamnă că îl urăști". Este la fel de greșit ca și cum ai spune că dacă un copac nu crește în fix doi ani, înseamnă că nu mai crește. Ba da, el crește, dar mai încet.
-De unde știați ca n-am mai fost aici? am întrebat în cele din urmă.
-Secret de om de știință, îmi zise Scott și îmi făcuse cu ochiul prin oglinda retrovizoare.
Fără să îmi dau seama, i-am zâmbit. Asta nu e ceva anormal, nu sunt un om rău, dar nu am cunoscut până acum oameni care să îmi smulgă zâmbetul. Sper că oamenii din noua mea casă vor fi la fel ca Scott.
-Ăm... Wow.....
Rămăsesem literalmente fără cuvinte. Orașul nu era deloc așa cum mi-l imaginam. Era exact ruine. Străzi prost asfaltate, fără copaci, clădirile mai-mai că se dărâmau pe noi, iar majoritatea erau baruri, case de pariuri și SexShop-uri. Nu erau parcuri, nu era nici un lac... Nu era viață. Asta este lumina oare? Pare frumos ambalata, dar cand ajungi sa o cunoști este exact ruine.
-Amma, știu că este greu, dar nu vei sta aici, zise Snape.
-Unde mă duceți?
-Sud.
-S-Sud? m-am bâlbâit buimacă. De ce?
-Să te ajutăm.
-Nu vreau ajutor, am raspuns apăsat.
-Nu este pe vrute, oftă Scott.
Că tot veni vorba... Au descoperit în mine o boală. O "boală" sună cam urât. Ei defapt au asociat faptul că modul meu de gândire nu se aseamănă cu al lor, de faptul că aș fi o ciudată, nebună... Psihopată.
Eu nu mă mir. Știam că sunt mult mai diferită decât par, dar nu știam că o să ajung așa de departe.
Mi-am băgat căștile în urechi și am ascultat muzica mea preferată, am lăsat capul pe spate și m-am făcut comodă.
2009. Îmi sună în cap, ca și cum a fost ieri. 2009 este anul în care am realizat cât de adânc săpată în întuneric mă aflu, dar și anul în care am observat că nu sunt ca ei. Asta este bine. Mai bine psihopat cu păreri proprii despre tot ce există, decât "sănătos" dar roboțel al societății. 2009, 2011, 2015. Acești ani au însemnat mult, dar asta este o poveste pentru altă dată.
Mașina a luat o curbă puternică și am auzit motorul închizându-se. Scott mi-a deschis portiera, în timp ce Snape îmi luă bagajele. Le-am făcut din cap, în semn de mulțumire și am întins mâna spre bagaje.
-Le car eu, a zis Snape când a văzut că mă apropii.
-Mulțumesc, am șoptit, parcă doar ca să aud eu.
-Ai mai fost vreodată cu un avion? mă întrebă Scott.
Am dat din cap că "nu", iar după ne-am îndreptat spre aeroport. Când am intrat în clădire nu am fost surprinsă deloc. Arăta la fel ca orașul: dărăpănat, în paragină. Mă întreb dacă în Sud e la fel. Mi se taie respirația numai când mă gândesc la asta. Acolo mișună cei mai răi infractori din toată lumea, iar Sud-ul nu este prea mare. Oricum... Întrebarea este ce scop am eu în povestea asta? 2009 pică, iar 2011 si 2015 nu au legătură. Simt că uit ceva despre Sud, ceva esențial. Cred că în creierul meu se află răspunsul, dar nu vrea să mi-l zică.
-Am nevoie la toaletă, am spus.
-În regulă, te așteptăm aici, a zis Snape. Baia e aproape, uite chiar acolo!
M-am uitat spre locul pe care mi-l arăta cu degetul și m-am îndreptat într-acolo.
O oglindă. Era logic. Murdară, dar tot se vedea ceva. Îmi ajungea și atât. Eram eu. Poate o versiune mai ciudată, deoarece oglinda avea denivelări. Eram singură. Fară ea. Pur și simplu mă reflectam, dând dovadă de o vanitate incurabilă, deoarece nu îmi luam ochii de la mine.
Defapt, nu aveam nevoie la toaletă. Aveam nevoie doar de liniște. Trebuia să văd dacă m-a lăsat, dacă e supărată și dacă vrea să îmi vorbească. Dar nu. Nu era. Nici măcar nu îmcerca să mă săgeteze cu privirea, nimic.
-Oh, vai! Nu pot să cred că ăstora nu le merg robinetele!! zise o femeie isterică.
Era o tanti de vreo 45 de ani, îmbrăcată la patru ace, cu un palton de firmă și o pălărie ce aducea o notă de mister pe cap.
Am ieșit de acolo, dar ceva mi-a distras atenția. Erau baloane, multe. Extrem de multe. Aoleu... Fobie. Eu nu suport baloanele de nici o culoare. Deloc!
-Hei, ești bine?
Era Scott. Ținea o mână pe umărul meu și se uita la mine ca la o bombă atomică.
-Nu îți plac baloanele?
-Nu, am răspuns, umpic cam prea țuguiat.
-Atunci baloanele ies de pe lista de cadouri pentru ziua ta, a zis el.
Poooftiim?! "Cadouri pentru ziua mea"? De ce? Nici nu știu când e ziua mea... Niciodată nu s-a deranjat cineva să întrebe.
*****
Avionul a decolat acum jumătate de oră, iar eu stăteam la geam, lângă Scott, care adormise. Tot ceea ce se putea vedea erau norii, care se aflau cu mult sub noi. Mai vedeam și orașele, dar nu așa de bine la acea înălțime.
~Șhh. Taci!~
Am făcut ochii cât cepele și mi-am înăbușit un țipăt. Era încă aici, nu m-a lăsat. Voia să... Să tac. Nu înțeleg la ce se referă. Știe că nu am încredere în oameni și că niciodată nu aș spune ceva important, dar ea nu se referea la asta. Urmează ceva.
De două zile simt că se vor întâmpla lucruri rele. E cel mai oribil sentiment să știi că pericolul e aproape. Dar nu aproape ca locație, deoarece asta ar necesita doar să fugi. Pericolul ăsta e aproape în viitor și se află pretutindeni.
-Gata, Amma! zise Snape. Am ajuns în noua ta casă!
Am coborât din avion și am expirat adânc. Atunci când am deschis ochii am rămas efectiv în stare de șoc.
