Era încă noapte când mi-am recăpătat cunoștința. Ce naiba îmi făcuse Sam de am reușit să adorm așa?
Sincer, eram așa de obosită și slăbită, încât nu mai puteam să judec prea multe. Am deschis alene ochii și am observat că stăteam întinsă pe scaune, iar Sophie și Sam erau în fața mea și purtau o discuție în șoaptă.
-Tu măcar realizezi că ți-ai asumat să supraveghezi o psihopată cu puteri, nu? Ce credeai, Sophie? Credeai că Amma nu te va ataca pentru că îți e prietenă? Ea nu judecă, ce nu înțelegi! Nu ea decide ce face corpul ei și acționează inconștient. Te-ar fi ucis!
Vocea lui Sam se auzea clar în întunericul adând ce mă împrejmuia. Sophie nu vorbea, dar am auzit-o cum a oftat.
-Acceptă, Sophie! Amma nu e normală, are probleme psihice grave.
Aș fi vrut să ripostez și să mă apăr atât pe mine cât și pe Sophie de Sam, dar eram stoarsă de orice putere din corp.
-Taci dracului, Sam! Taci! a zis într-un final aceasta.
Se auzea în vocea ei că începuse să plângă. E clar, se temea de mine. Toată lumea se temea de mine, iar dacă stau mai mult să mă gândesc, și eu mă temeam de mine. Sunt un monstru ce trebuie îmblânzit. În halul ăsta am ajuns.
Eu eram persoana cu cea mai dezvoltată autocunoaștere din lume. Eu eram adolescenta care știa absolut tot despre ea însăși și care depindea de acest lucru. Acum nu mai am nimic. Am plecat să mă recapăt, dar realizez că mă pierd din ce în ce mai mult.
*****
-Trezirea, Amma!
O auzeam pe Sophie care mă tot striga și zgâlțâia. Încă era beznă, deci nu am dormit prea mult. Ce e drept, aveam foarte multă energie și eram pregătită să înfrunt orice obstacol.
-Gata, Sophie! Sunt aici! i-am răspuns.
Simțeam ceva sub cap, era ca un fel de pernă mai tare. Când m-am recăpătat mai bine am realizat că era un picior ce nu îi aparținea lui Sophie.
-Sam?! am zis ridicâdu-mă uimită.
-Salutare și ție, a zis el cu zâmbetul pe buze.
Nu aveam chef și nici motive să pun niște întrebări care pot isca un întreg balauc, așa că am tăcut.
-Am ajuns? am întrebat căscând.
-Da, mi-a răspuns Sophie.
Ne-am ridicat toți și ne-am îndreptat spre uși, dar trenul încă mergea foarte rapid.
-Ăm... Nu ar trebui să așteptăm? am întrebat confuză.
Sam s-a întins până undeva deasupra ușii și a tras de o chestie de metal, iar ușa s-a deschis cu zgomot creând un curent inimaginabil.
-Doar nu te aștepți să sărim, nu? am țipat eu și Sophie în cor.
-Dacă nu sărim acum ne va fi greu! E mult de mers de la gară.
"Mult de mers până unde?" îmi venea să întreb. Sam planificase asta cu lux de amănunt și simt asta.
Nici nu am apuat să zic ceva, că Sam a și sărit. Îmi venea să țip puternic, dar nici de data asta nu am avut timp de reacție, că Sophie m-a și tras de mână și am sărit.
Aerul îmi bătea în față, iar eu vedeam doar negru și luna de pe cer. Aceasta era albă și foarte subțire, parcă era un fir de ață. Stelele împânzeau cerul și timpul parcă s-a oprit în loc. Simțeam aerul ce mă lovea puternic peste chip, iar mâna Sophiei mă strângea foarte tare. Auzeam cum urla frica din ea, habar n-avea unde vom ateriza sau cum.
Buf, și am căzut. Eu am căzut peste Sophie, iar acesta a scos un urlet înspăimântător. Era rănită, rău de tot!
