-Cu ce mă rog ne poți ajuta tu? a întrebat încruntată Sophie.
-Păi, în primul rând, altfel nu veți putea pleca pentru că nu vă voi lăsa. Având în vedere că eu am avantaj, al doilea rând nu contează. Vă ajut cu permisiunea de a pleca.
-Mda, în fine. Sper că rămâne secret, am zis nesigură.
-Nu sunt așa de prost încât să mă dau de gol. Am o singură condiție de pus.
Am tăcut amândouă și i-am așteptat decizia.
-Trebuie să plecăm în patru ore, adică la 18:00. Ori atunci, ori niciodată.
Am ridicat surprinsă sprâncenele și am făcut contact vizual cu Sophie. Din privirea ei am înțeles exact ceea ce gândeam și eu: Nu avem de ales.
-În regulă, am spus. Ne întâlnim aici în patru ore.
-Nu o să stăm mult, așa că luați la voi doar strictul necesar.
*****
Încă două ore până când trebuia să plecăm. Eu și Sophie eram în camera mea, cu ruxacele lângă ușă. O tăcere deplină și apăsătoare au pus stăpânire peste tot ce ne înconjoară. Eu stăteam în fața oglinzii. Nu mai știu de cât timp mă uitam pierdută în gol, dar îl savurasem pe deplin.
Liniștea și singurătatea. Cele două igrediente esențiale pentru o viață perfectă. Se pare că începe să fie din ce în ce mai greu să le dobândești. Dacă ai liniște deplină, ori intervin vocile, ori intervine orice altceva.
-Amma, trebuie să mergem în curând.
Sophie stătea pe pat și se uita concentrată la mine. Se reflecta și ea în oglindă.
-E deja 17:30?
-Da, ai stat așa două ore.
-Și de ce nu ai spus nimic? am întrebat surprinsă.
-Am știut că nu e bine să te întrerup.
Vocea ei era joasă și aproape șoptită. Oare o simte pe ea în oglindă, așa cum o simt eu. Oare ea emană o energie? O energie de care Sophie se teme în vreun fel?
-Să mă întrerupi din ce? am întrebat.
-Din ceea ce este normal să faci.
-Adică să fiu o psihopată? am zis jucăuș cu o sprânceană ridicată.
-Nu am vrut să zic asta.
-Păi, așa a sunat ceea ce ai încercat să spui.
Vocea mea suna ciudat, era distorsionată. Fixam reflexia în continuare cu privirea și nu mă puteam clinti. Mă simțeam amețită, dar conștientizam tot.
-Voiam să spun că te las să faci ceea ce vrei tu să faci.
Vocea Sophiei prindea deja un ton alarmat, acea voce speriată care îmi mângâie urechile, asemenea coșmarurilor mele negre pe care le am de când mă știu.
-Te deranjează ceva? am întrebat cu o voce subțire.
Un zâmbet larg mi s-a imprimat pe buze când am observat că ezită să îmi dea un răspuns.
-Nu. Sunt în regulă, a zis în cele din urmă și s-a ridicat.
Am auzit-o cum și-a luat ruxacul de pe jos și a spus:
-Trebuie să plecăm, acum!
Am simțit un pocnet în ambele urechi și mi-am revenit. M-am întors buimacă și confuză de tot ce s-a întâmplat. Aceea sigur nu eram eu. Ce naiba se întâmplă cu mine?
Sophie a expirat ușurată și mi-a întins ruxacul. Amândouă am luat-o la fugă spre pădure.
-Ce mi s-a întâmplat? am întrebat eu în cele din urmă.
-Este ceva complicat. Ești o bipolară și ar trebui să te obișnuiești cu ideea.
-Credeam că bipolar înseamnă ceva mai inofensiv.
-Contrastat cu boala ta, nimic nu este "inofensiv".
-Dar noi unde mergem?
-Mergem la Zayn și la Roger. Au zis că dacă plecăm undeva trebuie să îi anunțăm înainte și nu am chef să ne caute când nici măcar nu am aucat să plecăm.
Am ajuns la copacul lui Zayn și am așteptat.
-Zayn? a șoptit Sophie.
Ușa s-a format pe trunchiul copacului și s-a deschis, Roger fiind de celălalt capăt al ei.
-Ai băut...? am întrebat eu.
Stătea într-o poziție foarte ciudată și a și sughițat de câteva ori, dezechilibrându-se. O să-mi iau răspunsul la această întrebare ca fiind unul afirmativ.
-Intrăm? i-am zis șoptit Sophiei.
-Normal că da, a răspuns ea plictisită.
Aceasta și-a făcut loc pe lângă Roger și am intrat și eu în urma ei.
-Zayn? Iar l-ai fraierit le Roger să bea?
Sophie s-a oprit în dreptul canapelei pe care Zayn se sufoca de la atâta râs, ea fiind cu mâinile încrucișate.
-Mereu îmi pică în plasă, a răspuns acesta râzând.
-Ce ați făcut? am întrebat.
-Zayn îi propune lui Roger să joace cărți, iar ăla care pierde bea o halbă de bere. Roger uită mereu că Zayn nu pierde niciodată.
-Îl invidiez că ei bea și nu eu. Că veni vorba, aș bea niște tequilla. Voi de ce ați venit?
-Mergem la mall și nu vrem să fim date în urmărire națională.
-Bine, fie! Mergeți.
Am ieșit și am luat-o iar la fugă.
-Am scăpat? am întrebat-o pe Sophie.
-Am scăpat! a răspuns ea.
Mallul era plin ochi de lume și nu am idee unde îl puteam găsi pe Sam. Sophie s-a uitat de jur-împrejur, iar după a mers în spate. Făcea slalom prin mulțime. Brusc, aceasta s-a oprit și a intrat în ea din plin, dar nu se clintea.
Sam era sprijinit de un stâlp la 10 metri distanță de noi, cu gluga pe cap. Dacă mă uit mai atent... Seamănă foarte bine cu băiatul arătat de Stea. Oare Sam îmi este frate?
Nu, nu se poate. El are ochii negri ca tăciunele, iar băiatul arătat de stea pot să bag mâna în foc că avea ochi verzi. Oricum, cu cât mă apropii mai mult de el, cu atât imaginea care îl face se semene cu ceea ce văzusem eu se estompează. Sam e Sam. M-a înșelat.
-Nu avem timp de pierdut, a zis el. Haideți.
Sam a fluturat trei bilete de tren și deja realizez că nu pot să dau înapoi.
Am urcat în autobuz și m-am uitat în urmă. Nu am crezut vreodată că voi ajunge să plec în lume să caut niște răspunsuri.
-Iar acum să vă aud. Ce căutați voi defapt?
-Nu e treaba ta, i-a tăiat-o Sophie.
-Tu ce naiba cauți? am întărit eu. De ce nu ne-ai dat de gol? Mă spionezi, așa-i? Nu te riști să mă scapi din ochi ca să ai cu ce să mă distrugi mai încolo.
-Vorbim în tren! s-a răstit Sam.
Ceva din vocea lui ne-a făcut să ne înghițim cuvintele și să așteptăm. Eu mi-am fixat privirea pe fereastră și mă uitam peste tot. Atâtea lumini făcute de telefoane și graffiti la un loc. Zici că tot orașul era scos dintr-un film.
Am mers în jur de jumătate de oră cu autobuzul, iar apoi am coborât.
(Îmi cer scuze pentru încă un capitol scurt, dar știu că îl așteptați și m-am gândit că mai bine îl postez și așa ❤)
