Nu știu unde mă aflu, dar trebuie să fiu rapidă și silențioasă. Ochii mei văd perfect în întuneric și corpul meu este una cu împrejurimile. Nu mai sunt eu. Acum sunt tot ce mă înconjoară. Simt și aud de la distanțe imposibile, dar scopul pentru care am venit nu are legătura cu asta.
Sam. E aproape. Nu îl văd și nu am vreo dovadă, dar pur și simplu e. M-am pitit rapid după un copac gros și am așteptat. Se apropia cu pași apăsați.
În acest moment, Sam este fix pe calaltă parte a copacului după care mă aflu eu. S-a oprit pentru un moment, apoi a luat-o la fugă și pașii lui s-au pierdut în umbra nopții.
Când era totul liniștit și sigur, m-am ridicat de la pământ și m-am gândit încotro să o iau. Brusc, o mână mi-a acoperit gura, iar o alta ochii. Mă agitam, dar în zadar. Eram la pământ.
-Amma?! Slavă cerului, a șoptit Sophie super încet. Nu vorbi tare, Amma. Nu mișca. Nu vorbi.
Îmi venea să o înjur în toate limbile și dialectele existente, dar ceva îmi zicea că trebuie să o ascult. Mă bucur enorm că ea este bine și că am fost prima persoană la care a ajuns.
M-am ținut după ea și am luat-o pe un drum ocolit, care nu avea nici o cărare. Mergeam efectiv printre copaci, dar Sophie știa exact încotro se duce. În douăzeci de minute de mers pe jos am ajuns la piatră. Îmi venea să scot o exclamație de uimire, dar eram prea obosită, alarmată și concentrată ca să pot spune ceva.
Acum trebuia să o luăm pe lângă cămin și o dată intrate vom fi în siguranță. Am sărit gardul și ne-am depărtat de lac.
-Slavă cerului că am ajuns, a zis ea. Amma, ești bine? Te-ai rănit!
-Sunt bine. O să îmi explici înăuntru ce naiba tocmai s-a întâmplat, iar rănile sunt ultimul lucru care mai contează acum. Apropo... Sam cică m-a încuiat în camera mea până dimineață și nu pot să intru decât pe geam...
-Asta e ultima ta grijă acum! Dormi la mine.
Ușa de la cămin era descuiată, așa că am intrat ușor. Când am ajuns în dreptul camerei ei, m-a luat o durere ascuțită de cap.
-Amma, ești bine? a șoptit pentru a zecea mia oară, îngrijorată.
Simt că mi se blochează la loc fiecare abilitate. S-a dus agilitatea, vederea în întuneric, auzul excepțional și premoniția că se va întâmpla ceva. Zici că am pus un capac pe ele. Acum eram limitată la ceea ce era normal să fiu: un om obișnuit. O să îmi pun mai târziu întrebări despre toate ciudățeniile ce mi s-au întâmplat, dar acum Sophie avea să mă lămurească în legătură cu multe chestii.
Am intrat în camera ei. Pin de graffiti, postere, chiștocuri de țigări și caiete aruncate într-un colț. Foarte primitor, îmi place acest mediu.
-Scuză-mi curățenia, a zis ea, încuind ușa.
-E în regulă. Îmi ia ceva să mă obișnuiesc cu lumina. Mai bine ai stinge-o, atragem atenția.
Ne-am așezat amândouă pe pat. Eram extenuate.
-În mod normal aș vrea să dorm, dar nu se știe ce naiba se mai întâmplă și vreau să știu ce a fost în capul tău, i-am zis apăsat.
-L-am căutat pe JP. Am vrut să smulg informații despre Brad de la el. Dar nu înțeleg unde are casa. Nu o găsesc și știu că e foarte aproape.
-De ce ai plecat fără să îmi zici? Știi ce griji mi-am făcut?
-Îmi pare rău pentru asta. Inițial, am plecat la stres. Dar am știut exact ce caut.
-Nu ți-a fost frică de Cățelușii lui Diablo?
-Mie, de ei? Ha, niciodată. Eu am trăit în zona asta o viață. Ei doar doi ani. Deși doi ani par mult, tot eu cunosc absolut tot de aici. Brad m-a învățat tot ce trebuie să știu și Cățelușii lui Diablo nu au cum să mă găsească. Dacă mai stăteam mult, cred că mă găseau Sam sau Roger. Doar ei și cu Brad sunt una cu locul. Acum vreau să îmi răspunzi la o întrebare: Cum ai reușit să îl faci pe Sam să nu te vadă?
-M-am ascuns.
-Nu, Amma. Minți. Nu pot să îți povestesc acum, dar crede-mă. Nu aveai cum doar să te ascunzi. În fine. Mâine o să povestim asta. Acum spune tu cum de ai ajuns așa de departe.
I-am povestit de faza cu cățelușii lui Diablo și cum m-a prins Sam cu băieții, cum am fost "încuiată" și cum am încercat să îl urmez prin pădure. Am ocolit faza cu inconștiența și cadavrul, dar tot la acea destinație am ajuns.
-Nici nu vreau să mă gândesc dacă dădeau Cățelușii lui Diablo de tine! a zis ea. Dar dacă te-ai ascuns de Sam, înseamnă că nu ai nici o problemă cu ei.
Aveam o tonă de povestit, dar nu mai puteam să stau trează, iar Sophie era în aceeși stare ca și mine, așa că ne-am culcat.
~Frumos Ammarie, foarte frumos~
*****
Când m-am trezit, eram singură în pat. Am deschis ușor ochii și am căscat. A fost o noapte lungă și plină de năbădăi, pe care nu o voi uita prea curând.
Sophie era la birou și plângea. Nu a observat că m-am trezit. Era așa de îndurerată și de slăbită. La cum arăta, nu cred că a dormit prea mult.
-Amma, bună dimineața! Scuze pentru acest început de zi.
Sophie s-a întors spre mine, ștergându-și lacrimile. Este ceva important ce trebuie să îmi zică, simt asta. Dar suferea așa de mult. Înainte nu mi-ar fi păsat, dar mă simt conectată într-un fel de acești oameni.
Eu m-am ridicat în fund, iar Sophie a luat loc alături de mine, exact ca aseară.
-Amma, uite care-i faza. Vreau să îmi spui acum dacă tu ai colierul sau dacă a fost o coincidență.
A făcut multe pentru mine. S-a purtat frumos și mi-a demonstrat că merită încredere. Cred că motivul din care plânge se datorează în mare parte persoanei ce deține colierul. Dar, oricât de mult s-ar îngreuna situația, al șaselea simț îmi urlă să tac.
Mă confrunt cu ceva ce nu mi s-a mai întâmpla. Dorința de a ajuta se luptă cu simțurile. Eu sunt eu. Oamenii sunt oameni. Și gata!
-Nu, Sophie... Îmi pare rău.
Aceasta își pierdu și ultimul firicel de speranță din ochi.
-Amma, ești de-a noastră și ar trebui să îți spun.
Brusc, atenția mea a fost captată iremediabil către ea, iar ochii mi s-au făcut cât cepele.
-Oh... Uite cum stau lucrurile. Noi suntem oameni. Nu suntem monștri. Dar suntem niște oameni mai speciali. Avem niște abilități mult mai dezvoltate decât ar trebui, dar e nevoie de exercițiu să știi când se declanșează. Mi-am dat seama de aseară că ni te asemeni. Aveai ochii galbeni, de pisică. Doar JP mai are ochii de pisică, dar el îi are roșii. Noi ne naștem așa, dar niciunul dintre noi nu își amintește să fi avut părinți.
Eram perfect calmă. Efectele bolii. Știam deja că sunt altfel. Faza e că Sophie nu a zis nimic de inconștiență, iar eu nu aveam de gând să întreb asta.
-Voi ceilalți ce sunteți?
-Nu e frumos să întrebi așa și cred că dacă Roger era aici te zbura cât colo. Noi nu suntem "ceva", ci avem abilitățile acelui "ceva". Eu sunt Jaguar Vid. Adică pot să fiu foarte rapidă, agilă, dar nu am răbdare deloc. Atac direct în general.
-Și Roger?
-Roger este Pheonix. Doar 11 dintre noi dețin abilitățile creaturilor mitice. Asta nu îi face mai speciali. Pur și simplu, fiecare are ceva diferit. Nu am mai întâlnit să existe specii apropiate. Ca tine și ca JP de exemplu. Pisica Nopții și Leopard Negru. Lucruri de genul se întâmplă mai rar. Defapt, avem vreo trei dragoni, deci pe cine încerc să păcălesc!
-Roger zboară? am întrebat paranoică.
-Amma, nu fi patetică. Roger nu zboară și nici nu e rezistent la foc. Sincer, nu ne vedem unul pe altul transformați, decât foarte rar, dar știu că Roger face iluzii. Acum e în stânga, clipa următoare e în spate. E ca și cum ar zbura, dar a și zis că nu oprește timpul în vreun fel, ci pur și simplu se află în locuri.
-Așa a trecut pe cealaltă parte a gardului, mi-am explicat eu.
-Amma. Să fi așa este foarte periculos. Uite care e faza. Noi nu ne controlăm. Atunci când Sam și restul te-au prins puteau să te ucidă fără pic de milă.
-Stai stai stai. Sam a zis că singurul motiv pentru care nu mă ucide e că "le este milă". Tocmai s-au contrazis două lucruri. Sam știe că sunt ca voi?
-Ha! Dacă Sam află cred că era mai nasol decât faza cu colierul. Ai fi trecut deja prin o tonă de lucruri. O dată să îți vadă ochii ăia fosforescenți și te-ai dus Dracului!
-Învață-mă să mă controlez. Fac lucruri fără să îmi dau seama. Cum a fost faza cu cățelușii lui Diablo la mine în cameră.
-Nu ai cum să te controlezi. Îmi pare rău. Noi ne abținem să ne transformăm unii lângă alții în același timp ca să nu ne ucidem. E o minune cum de aseară te-am cruțat. Sau că nu am sărit la Sam, deși el m-ar fi omorât pe mine.
-Și eu ce o să fac?
-Ești Pisică a Nopții. Avantajul tău este noaptea, dar la fel de bine te poți transforma și ziua. Îți recomand să stai noaptea afară. Cățelușii lui Diablo sunt oameni simpli. Nu au șanse împotriva ta.
-Uite care-i faza... Eu sunt inconștientă în mare parte a timpului. Aseară, în timp ce fugeam imaginea s-a încețoșat și m-am trezit iar lângă un cadavru ucis de mine.
-Când ești inconștientă iese animalul tău la iveală. Nu îți face griji. Îți vrea binele.
Am tresărit amândouă când am auzit bubuituri în ușă. Era Roger. Eu și Sophie ne-am uitat speriate una la alta.
-O să îi deschid, a șoptit ea. Ne simte înăuntru și vom înrăutăți totul.
Ne-am ridicat amândouă iar bubuitul a încetat. Stătea acolo și aștepta să deschidem. Îi simțeam furia cum i se scurge în fiecare părticică a corpului său. Sper să nu dăm de un Pheonix radioactiv când vom deschide ușa. Sophie a atins clanță, a apăsat-o, iar Roger a dat buzna înăuntru.
