M-am izbit în toată splendoarea mea de un copac imens. Era cel mai special și unic pom văzut de mine. Avea frunzele de argint și coroana bogată.
Ingnorând faptul că acest pom s-a teleportat în fața mea, era cel mai calmant lucru din această seară.
Sophie vine după mine. Mi s-au activat simțurile. Acum. E destul de departe, dar vine. Cu două sărituri înalte și puțin cățărat, am reușit să mă sui în pom. Stăteam pe o creangă și mă sprijineam ce trunchi, abținându-mă să nu bocesc. Mă uitam pe jos și am văzut ceva imposibil. Sophie fugea, dar când a ajuns la copac a trecut prin el, ca și cum el nu era defapt acolo.
Dacă nu vedeam asta cu ochii mei, nu aș fi crezut că e real. Panica era ultimul lucru la care mă mai gândeam. Mi-am dat drumul la plâns ca să mă eliberez.
-Bu-hu. Supărată?
M-am speriat de era să cad din pom. Pe creanga din fața mea era o bufniță imensă, cu pene de aur, cioc de argint și ochi de smarald. Cred că halucinam grav.
-Cum ai reușit să urci aici?
-De ce vorbesc cu o bufniță?
-Bine punctat.
Vocea bufniței se auzea parcă de la mii de metri depărtare și totuși așa apropiată.
-M-am izbit de copacul tău și în lipsă de idei am zis să mă sui în el. Argintul ăsta de pe frunze e real?
-Argintul nu e pe frunze, ci frunzele sunt din argint. Acum lasă asta. Ce ai pățit?
-Nu pot să povestesc asta unei bufnițe. Poate eu sunt defapt leșinată acum și vorbesc cu voce tare, iar cineva mă aude. Am mai pățit asta.
-Sau poate totul e real, Amma.
-Îmi ști numele? am întrebat surprinsă.
-Eu știu tot. Sunt cea mai înțeleaptă creatură din univers și atotcunoscătoare, iar ca să îți completez ce tocmai ai gândit, sunt și modestă. Eu știu tot ce a fost, ce este și ce va fi.
-Păi, dacă ști deja tot și mai citești și gândurile, de ce mă mai întrebi ce am pățit?
-Vreau să te aud pe tine cum o zici.
I-am povestit tot ce s-a întâmplat în seara asta, iar bufnița mă asculta cu mare atenție
-Să înțeleg că te-ai distrat! a zis bufnița.
-Care parte din "am plecat bocind de acolo și m-am făcut de râs în fața a paisprezece băieți" înseamnă distracție?
-Te-ai distrat. Asta gândești. Ți-ai dorit să mergi și te-ai distrat.
Înțeleg ce voia să îmi zică. Da, m-am distrat. Dar s-a terminat extrem de prost.
-Poți te rog să...
-Nu îți zic de colier! m-a întrerupt aceasta instant.
-De ce nu? Are legătură cu mine!
-Tu ști deja destule.
-Nu e adevărat, nu știu nimic despre propria mea viață. Uită-te la mine, sunt un monstru! am zis plângând.
-Ești cel mai frumos monstru pe care l-am văzut, să știi.
M-am uitat brusc la ea și m-am liniștit. Ce încerca să zică?
-La mine la pom nu ajung monștrii, asta ar fi o premieră. Defapt, ești a doua ființă vie ce a reușit vreodată să urce aici.
Frunzele erau așa de dese, încât nu mai vedeam nimic în jur. Parcă s-au făcut mai multe de când am juns eu.
-Cine a fost înaintea mea? am întrebat curioasă.
-Ah, da. Era un băiat. Mi-l amintesc de parcă a fost ieri aici. Zicea exact ca tine, ca este un monstru. Motivul lui este mult mai bun decât al tău, să știi.
-Cine era?
-Secretele copacului sacru rămân în copacul sacru. Tu acum ai nevoie de o îndrumare.
-Vreau doar să știu ce să fac cu colierul ăsta!
-Dacă ai decis să îl ascunzi, înseamnă că tot tu vei decide când să îl arăți. Și nu uita un lucru. "Teama e doar frica de curaj!".
Asta ziceam eu. Este motto-ul meu în legătură cu teama. Nu pot să cred că mi-a folosit propriile cuvinte ca armă împotriva mea.
Când m-am uitat iar în jur, pomul dispăruse. Eram în pădure, în locul în care acum câteva clipe se afla cel mai grandios pom.
Am văzut pe cineva. Era foarte departe. O siluetă neagră, care a dispărut când m-am uitat. Simțurile mele erau închise și nu aveam idee încotro s-a dus, dar am încercat să îl urmăresc. Am luat-o la fugă și iar m-am izbit de cineva.
-Amma! Slavă Domnului!
Era Roger. Singur. Un lucru îl știu bine, sileta aceea era mai mică de înălțime și sigur nu era Roger.
-Ai văzut pe cineva aici? Era exact aici!
-Despre ce vorbești? Sper că nu halucinezi!
-Nu, Roger! Era chiar aici.
Mă uitam agitată în jur, dar nu mai era absolut nimeni. Roger se uita puțin nedunerit la mine, iar după l-am întrebat:
-Ce cauți aici?
-Petrecerea s-a încheiat când ai plecat tu și am vrut să văd dacă ești bine.
-S-a încheiat?!
-Da, Sophie a plecat după ce a aflat...
-Ce a aflat? am întrebat.
-Nu îți pot zice și nu insista. Dacă o să vrea o să îți zică ea.
-Ia uite pe cine avem aici! Hei, Amma!
Era Sam. Nu înțeleg. Brusc, părea altfel. Malefic, defapt. Privea oamenii cu ură și superioritate, mai ales pe mine.
-Acum că Amma și-a făcut maratonul de sport, hai după Sophie.
După ce a zis asta i s-au făcut ochii portocalii și mi-am înghițit propria înjurătură.
-Hai la cămin, Amma. Sophie e în siguranță cu Sam, a zis Roger.
*****
A fost cea mai ciudată seară din toate câte am avut. Încă nu cred că a fost real ceea ce s-a întâmplat.
Stăteam în pat și mă uitam pe tavan. N-am închis un ochi toată noaptea, sau ce a mai rămas din noapte. Mă gândeam întruna la copacul ăla și la bufniță. Sau la silueta acelui băiat. Cum pot fi posibile toate lucrurile astea și de ce mi se întâmplă mie?!
Sophie! Trebuia să merg la ea să văd ce face. Defapt... Nu. Probabil că era furioasă pe mine pentru că i-am stricat petrecerea. Nu ar fi deloc înțelept să merg la ea.
-A fost un căcat cu fundiță în vârf, i-am zis.
~Eu m-am distrat.~
-Doar tu și bufnița aia v-ați distrat defapt.
Simt că amețesc. Tremuram în interior și vedeam diferit. Corpul meu se simțea mult mai greu de folosit, dar aveam dorința inimaginabil de puternică să îi dau cuiva un pumn.
Am luat un marker din penar, și ceață. Multă ceață.
-M-am distrat, așa-i?! am urlat. E amuzant să sufăr pentru divertisment și să mă urască toată lumea! Să fiu o fraieră, să mă fac de râs! Să se pișe soarta efectiv în capul meu! Sunt un monstru!
Picioarele nu mă mai puteau ține, dar ceva m-a prins să nu mă lovesc. Imaginea s-a clarificat. Roger.
-Te-ai calmat acum? m-a întrebat acesta.
A asistat la tot și nu m-a întrerupt. Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar eram extrem de încordată și tremuram.
-E-eu...nu.
Acesta m-a oprit cu un gest al mâinii și m-a apucat într-o îmbrățișare de urs. Abia în acel moment am realizat cât eram de încordată și m-am relaxat.
-Terapie cu îmbrățișări, a zis acesta ținându-mă așa în continuare. Se zice că dacă stai îmbrățisat cu o persoană mai mult de 20 de secunde capeți încredere și ești mai fericit. În cazul tău, te calmează.
Am încercat să îi mulțumesc, dar cănd am dat să deschid gura m-a ridicat de pe sol și am început să râd.
-Așa îi fac Sophiei când e furioasă pe mine, sau când e la ciclu și are draci.
Am început iar să râd și acum mi-a dat drumul.
-Hai să îți fac terapia omului depresiv. Nu am mai făcut-o... De mult timp.
Vocea lui se stinse. El vorbea despre Brad. Îi lipsea și se vede în tonul lui vocal.
-Sophie ce face?
-Sophie e cu Zayn și Sam. Au scos-o la alergat să se dezlănțuie. Dacă nu e Sam acolo iese rău. El e singurul destul de puternic să o potolească. Acum că ți-am zis, stai liniștită și hai să îți aplic micul meu truc magic. Ia loc!
M-am întors spre pat și era să leșin. Pereții erau plini de scris. M-am uitat în spate, iar oglinda și dulapurile erau la fel. În momentul acela am realizat că aveam marker-ul în mână și l-am scăpat instant. Eram blocată.
-Amma, ignoră astea. E normal...
-Nu, nu e... am zis eu și am început să plâng. Eu nu sunt normală Roger.
De data asta nu am așteptat să mă îmbrățișeze, ci m-am cuibărit eu lângă pieptul lui.
S-a depărtat de mine și a așezat pernele în așa fel în cât el să stea în fund.
-Vino aici!
M-am cuibărit iar la pieptul lui și m-am relaxat. A început să se joace în părul meu, iar după vreo 5 minute a zis:
-Nu ai dormit toată noapte. Știu asta. Culcă-te, promit că am grijă de tine.
Și am adormit. Nu am mai avut de foarte mult timp un somn așa de profund și de liniștitor. Roger e genial! Leacul lui de depresie e cel mai bun. Nu m-a întrebat lucruri pe care să mă chinui să le ascund și nici nu m-a forțat în vreun fel. Pur și simplu m-a ajutat.
~Să vezi și ce-o să fie.~
Oare la ce se referea?
M-am trezit brusc și am dat să mă ridic, dar Roger m-a prins și m-a tras la loc.
-Liniștește-te Amma. Nu te mai agita atât.
-Cât am dormit? am zis eu somnoroasă.
-Două ore și ceva. Dar stai liniștită, am ațipit și eu puțin.
-De ce ai venit? am întrebat și m-am riducat.
Am căscat și m-am întins, iar Roger a rânjit.
-Păi, faci exact cum făcea Brad. Nu ne permitem încă o pierdere.
-Dar Brad nu e mort... Nu?
-Nu știm, dar mă simt vinovat pentru că a plecat.
-În fine, dar tot nu m-ai lămurit.
-Hai să îți zic o poveste...
-Nu înțeleg ce naiba aveți tu și Sam cu "poveștile". Nu sunt așa de mică, să știi!
-În fine, nu mă întrerupe! Așa. Sti că Brad a plecat. Și ști că el cu Sophie sunt un cuplu. Ei bine, eu m-am chinuit extrem de mult cu el, doar ca să plece și să o lase pe Sophie îndurerată. Ghici cine a trebuit să o readucă la normal pe Sophie? Desigur că eu. Nu puteam să o las așa. Era aproape de nebunie.
-Roger, de ce îi ascundeți lucruri? Ea zice că niciodată nu îi zici nimic și că dacă te întreabă de Brad schimbi subiectul.
