Aveam de-a face cu una bucată de Roger furios și roșu de nervi. Ce îmi trebuia mai mult de atât?
Ne analiza pe amândouă, ochii lui fiind o nuanță intensă de albastru spre alb.
-Roger, dacă te vedea cineva? Ești transformat! a șoptit Sophie, extrem de calmă.
-Ea știe? a pufnit acesta.
-E mult de povestit Roger, iar eu nu am încredere în tine! Îmi ascunzi prea multe.
-Sophie, taci Dracului și nu mă enerva!
Brusc, Sophie a tăcut, iar singurul sunet din încăpere era felul în care Roger respira greu de la nervi. După vreo 5 secunde, atenția lui s-a îndreptat asupra mea.
-Turuie tot, Amma! Nu îți îngreuna situația.
Acum observ de ce își ține mâinile încrucișate. Avea gheare. Eu nu mă pun cu așa ceva. Roger făcu un pas spre mine, iar eu nu am avut încotro și i-am povestit tot. Absolut tot, dar fără colier. Acesta stătea nemișcat, privind superior asupra mea și ascultând de parcă aș mai fi zis asta de câteva ori înainte.
-Prostii! Tu nu ești ca noi, a zis acesta.
-Roger, ea s-a ascuns de Sam, Leul. Sam care este regele junglei și cunoaște fiecare firicel de viață din pădurea sa nu a găsit-o când era fix lângă el. Și avea ochii...
Roger s-a întors spre ea așa de brusc, încât puteai zice că s-a teleportat.
-Cum avea ochii? a zis el cu un ton glacial.
Vocea lui era altfel. El era altfel. Dar tot el era. Ce complicat e să explic. Roger stătea în fața mea, el lua deciziile, dar nu el le aplica. Era una cu Pheonix-ul, simt asta. Exptesia feței lui din acest moment îmi este total străină. Roger este în general vesel și copilăros. Brațele sale musculoase par mai pronunțate acum, că stă cu mâinile încrucișate.
-Galbeni, de pisică! scuipă Sophie informația.
Roger se afla brusc în dreapta mea. Se uita cu multă atenție la mine, iar din privirea lui Sophie am înțeles să stau nemișcată.
-Pisică a Nopții. Gașca ar fi prea fericită să afle...
-Nu, am intervenit.
Ceea ce am făcut era pe riscul meu, dar nu îmi mai păsa de nimic. Așa că am continuat.
-Dacă le zici mă sinucid. Sau te las să mă omori. Sau le ofer informații Cățelușilor lui Diablo. Și știu că niciuna dintre variante nu-ți place.
Vorbeam foarte calmă, deoarece am zis un adevăr. Savuram victoria suculentă și așteptam reacția lui.
-O să tac, Amma. Dar fi atentă la mine. O să te afle ei și nu îți va fi deloc bine. Nu atrage atenția asupra ta și pentru numele lui Dumnezeu, stai aici. Iar tu (s-a întors spre Sophie) să nu îndrăznești să părăsești căminul până vin eu să te iau într-o oră. Mă duc să le zic să nu te mai caute.
Acesta mi-a aruncat cheile de la camera mea și dispărut pur și simplu. A fost extraordinar și terifiant în același timp. Cu așa ceva mă confrunt. Și nu este doar unul, cu șaisprezece.
-L-am prins în toane bune, a zis Sophie, ridicând din umeri relaxată.
-Asta înțelegi tu prin "toane bune"?
-Nu l-ai văzut furios, Amma. Îți doresc nici să nu ai ocazia să îl vezi așa.
*****
Acum stăteam în camera mea, singură. Sophie a plecat cu Roger, iar eu meditam la toate evenimentele de aseară. Stăteam în fața oglinzii, în fund, cu lumânările aprinse, lumina stinsă și perdelele trase peste geam. Eram eu, gândurile mele și ea. Un trio perfect, după părerea mea.
-A fost interesant, i-am mărturisit. Nu știam că sunt așa de specială.
~Și încă nu ai aflat cât ești de specială defapt. Ai grijă de colier!~
A plecat. S-a stins o lumânare, dar eu am rămas concentrată. Pentru o clipă, uitasem de colier. Era încă aici. Se afla în pix și momentan acolo va rămâne. Este cel mai bun loc. Faza e că dacă cineva scutură pixul mai tare, colierul va face zgomot. M-am ridicat, am luat pixul, l-am desfăcut și am băgat vată în el. Acum, dacă îl va mai atinge cineva, riscul de a face zgomot va fi mult mai mic.
Ora 16:38. A trecut timpul extrem de rapid. Nici nu știu când au trecut 5 ore de când nu m-am mai ridicat din fața oglinzii. Trebuia să merg să mănânc și după să îi răspund lui Alison la întrebări.
La cantină era apropae gol, dar așa este cel mai bine. Mi-am luat o tartă cu fructe și după am fost la magazin să îmi cumpăr un suc. M-am dus la bancă, profitând din plin și de aceste momente de singurătate și meditând a treia oară la aceleași lucruri.
Era foarte luminos, dar o briză ușoară mai dinamiza peisajul mort. Ce vedeam? Copaci. Ce simțeam? Multe. E simplu. Multe.
M-am ridicat, am tras adânc aer în piept și m-am îndreptat cu pași domoli spre cămin. Biroul lui D Alison se află la parter, deci voi trece pe lângă mulți D-uri. Am văzut chipuri familiare, dar nu l-am văzut pe Scott.
Eram în fața ușii. O mică recapitulare: minți, câștigi. Fără sentimentalisme azi, Sophie a smuls toată grija mea, iar acum sunt rece ca un cub de gheață din congelator.
Am ridicat degetul să ciocăn, iar fix în clipa aia s-a deschis ușa.
-Domnișoară Wate. Ce plăcere să te revăd! a zis D Alison.
-Bună ziua, i-am răspuns. Mă numesc Amma. A-M-M-A.
Parcă acum mii de ani am corectat pe cineva asupra numelui meu. Dar era la fel de plăcut și de enervant.
Am intrat în birou și m-am așezat la obișnuitul meu scaun.
-Ce se întâmplă iar? am întrebat foarte monoton.
-Te deranjează ceva, Amma? a întrebat Alison îngrijorată.
-Scuzați-mă, dar am dormit prost. În fine. Nu am auzit voci, nu am făcut chestii ciudate sau ceva gen.
-Nu te-am chemat să te interoghez, ci să îți mai povestesc niște amănunte despre situația ta. Boala se agravează treptat la vârsta adolescenței, în fiecare zi fiind din ce în ce mai gravă. Vei lua niște pastile să nu înnebunești. În fiecare zi câte trei. Au ca scop diminuarea agitației din organism și stimularea... Cum să îi spun să înțelegi... "Dorinței de a trăi".
Îmi făcea întruna aluzii la sinucidere. Pastilele astea erau ceva gen "calmante pentru psihopați". Nu sunt așa de rău încât să am nevoie de pastile. Boala e ultimul lucru care mă interesează în acest moment.
Am tăcut și am aprobat din cap orice lucru pe care îl zicea, ascultând cu atenție fiecare detaliu.
-Ce s-ar întâmpla fără aceste pastile? am întrebat la final.
-Nu vei mai fi în stare să decizi pentru tine și e posibil să te omori.
Am mai stat acolo în jur de jumătate de oră, ascultând recomandările despre pastile. După aceea, a început maratonul întrebărilor:
-Acum să vedem ce mai faci tu. Îți place la noi?
-E frumos, am zis eu, zâmbindu-i fals.
O jumătate de adevăr. Nu e bine. Trebuia să spun exact minciuni. Fără jumătăți sau sferturi de adevăruri.
-Mă bucur că îți place. Ți-ai făcut prieteni?
Acum voi zice că da, dar îi voi omite pe Sophie și Roger (dacă ei se consideră prieteni).
-Da, pe colegul meu de bancă, Tom.
-Aa, da. Tom este un tânăr excepțional.
-Știu.
-Mulțumesc mult pentru timpul acordat, Amma! Te rog să treci pe la mine dacă se întâmplă ceva. Poftim prima cutie cu pastile.
Am urcat rapid scările și m-am încuiat în cameră. Foarte tare! Pastile! Ăsta e visul meu de când eram mică, să iau și niște pastile pentru pihopatie. Acum na și gândește situația. O să îmi acord timp o zi să mă decid. Nu are ce să se întâmple într-o zi.
Ora 18:46. Nici o veste de la Sophie. O să îi ascult sfatul și o să plec. La 1:30 o să încui și o să sar pe geam. Până atunci o să mă echipez.
M-am dus la chioșc și am cumpărat o sticlă de apă, o brichetă și niște pansamente. După, am urcat înapoi în camera mea și mi-am luat ruxacul. Deși, dacă să zicem că o să îmi revin când voi fi departe, cred că voi avea nevoie și de lanternă. Sper doar nu mă rătăcesc sau să fiu prinsă cumva. Nu știu unde a dus-o Roger pe Sophie, dar dacă ne întâlneam transformați ar fi ieșit nasol. M-am gândit foarte bine și am pus și 3 pastile în ruxac, în caz că se înrăutățește situația.
Mai aveam de așteptat câteva ore. Ea nu era aici, deși acum o înțeleg. Și eu m-aș ascunde în întuneric dacă aș vedea câte se întâmplă prin jur. Nu o condamn că fuge de situație.
Fuga. Oamenii slabi o fac să scape de pericol. Oamenii puternici o fac să ajungă la pericol. Cei proști o asociază cu lașitate, iar cei deștepți cu primul pas spre succes.
În general e vorba "Te ferește pân' te nimerește", dar din perspectiva mea este puțin altfel: "Te ferește pân' te prinde. Și de fugit, fugi, dar tot obosești". Decât să te ascunzi ca un laș, irosindu-ți energia pe camuflare, mai bine luptă drept, cu privirea înainte pentru convingerile tale. Chiar dacă ai făcut ceva greșit trebuie să îți asumi până în pânzele albe. Curajul înseamnă să faci cel mai neașteptat lucru. Fugi spre pericol! Asta este cu adevărat de neprezis.
Aveam timp să mă uit la câteva filme. Desigur, eu le știam deja deoarece trăiesc din filme horror.
E așa de bine și călduț în păturică la filme, încât nu îmi doresc să mai plec. Dar, cu cât se întunecă mai mult, cu atât vreau mai mult să evadez. Vreau să îmi fixez bine ruxacul în spate și să merg spre necunoscut. Să mă dezlănțui și după să mă înfofolesc în pat la somn.
Desigur, aceasta este viața reală. O să se întâmple ceva. Pericolul acela de am spus eu mai demult, e așa de aproape încât îi simt mirosul. Dar mai am de așteptat. Trebuie să mă pregătesc pentru întâmpinarea lui. Să îmi ordonez gândurile, vorbele, instinctele. Dar, mai important, să îmi controlez puterea și boala. Nu prea cred că această combinație este prea bună, dar asta sunt eu până la urmă.
Au fost trei filme bune. Ora 1:19. E timpul să mă mai pregătesc o dată, de data asta calumea. În mod normal mi se făcea somn pe la 23:00, dar acum era altceva. Cu cât treceau minutele, cu atât eram mai trează, mai energică, mai vie.
Am verificat pentru a mia oară ruxacul și m-am schimbat de pijamale. Am pus pe mine blugii groși, o bluza cu mânecă lungă și un hanorac peste. Mi-am pus ruxacul în spate, gluga pe cap și am deschis fereastra.
Atârnam pe pervaz și mă uitam în jur. Oare ce urma să se întâmple în seara asta?
