-Hei, ușurel. Tu trebuie să fi Amma.
Vocea ei era plină de curaj, dar fața ei nu prea. Mă privea ca pe un monstru. Nu am vrut să îi răspund, nu eram în stare. Pur și simplu am luat-o la fugă. Am intrat în camera mea și am trântit ușa.
Psohopatie, psihopatie... Psihopatie! Astea nu erau vocile, eram eu. Iar aveam un exces de adrenalină, dar nu puteam să fug. Defapt, puteam. Trebuia să merg la piatra aia înainte ca Scott sau oricine altcineva să apară. Am încuiat apartamentul, dar de data asta am băgat și telefonul și șervețelele în ruxac.
Am sărit și am luat-o în sfârșit la fugă. Când am dat să sar gardul m-am oprit și m-am pitit. Era Sophie. Mergea pe lângă lac, singură. Am sărit gardul, văzându-mi neobservată de drumul meu. Eu nu urmăresc oamenii, deoarece așa cum am mai spus, curiozitatea este caracteristica luminii. Iar asta e dezgustător. Drumul ei semăna cu al meu, dar la un moment dat, vu vreo 10 metri înainte de piatră, a făcut dreapta și s-a pierdut printre copaci.
Perfect. Eram singură. M-am suit pe piatră și m-am uitat iar la cer. Stomacul îmi ghiorțăia, dar tot ce aveam era apă. Nu e bine să nu mănânc, dar ăsta e ultimul lucru de care îmi mai pasă acum.
Au venit în sfârșit păsările. Defapt, era doar una. Un șoim măiestuos săgeta cerul, penajul său auriu fiind cel mai frumos lucru văzut de mine. Când m-a observat, s-a întors cu o viteză extraordinară, venind spre mine. În mod normal, trebuia să mă ridic sau să țip, dar eram așa de liniștită și îl priveam fix în ochi.
Șoimul a încetinit și s-a așezat lângă mine pe piatră. Avea ceva în cioc. Acesta a aplecat capul, a lăsat obiectul pe piatră și a zburat înapoi în direcția din care venea. Era prea rapid să încerc să îl urmăresc, dar eram preocupată de micul cadou primit.
Era un colier din aur alb, cu o pentagramă ca pandantiv. Îmi era așa de cunoscută, așa de aproape în memoria mea, dar totuși așa de departe. L-am luat în mâini și m-am uitat cu atenție la el. Nu mi l-am pus la gât, dar m-am ridicat în fund și am scos caietul. Am răsfoit și am căutat... Uite-l! Era un băiat înalt. Îmi amintesc momentul în care l-am desenat. Eram mică, stăteam în pat la cămin pe întuneric. Avusesem un coșmar și plângeam. Am aprins lanterna și am desenat printre șiroaiele de lacrimi ce îmi curgeau din ochi.
Era un desen în creion. Un băiat cu păr ciufulit, înalt, un zâmbet șmecheresc și îmbrăcat în hanorac și pantaloni largi, purta colierul ăsta la gât. Îmi amintesc viteza în care am făcut desenul, de parcă el se afla pe hârtia albă, iar eu doar l-am adus la viață. Desenul ăla mi-a oferit siguranță, deci colierul ăsta va sta la gâtul meu când voi ajunge acasă. Până atunci îl voi băga în interiorul pixului, unde e în siguranță.
Am încercat să recapitulez evenimentele: mâine începe școala, Scott ascunde ceva cu Roger si Sophie, primesc cadouri de la șoimi și mai nou iubesc durerea.
Faza e că foamea e nașpa. E foarte nașpa și nu vreau să mă întorc acolo să mănânc.
"Ucide sau ești ucis", "Mănâncă", "Acolo e...", "Sfâșie, ciopârțește, înhață!". Nu se mai opreau vocile. Se încețoșa imaginea, iar fără să îmi dau seama m-am trezit că mestec.
Când am văzut mai exact ce mâncam, am vomitat tot. Era... O veveriță descompusă în fața mea, iar eu eram cea care făcusem asta. Mâinile mele erau pline se sânge, și sunt sigură că și fața mea era la fel.
Două brațe puternice m-au ridicat de pe sol, iar eu mă țineam de cap de la amețeală.
-Sophie, Josh, Sam! Uitați pe cine am găsit! zise Roger.
Sophie a venit însoțită de încă doi băieți și s-au oprit pe loc la vederea mea. Eu tremuram toată, dar nu eram în stare să fac ceva.
-E inconștientă, zise unul dintre băieți.
Nu îi puteam analiza, deoarece vedeam în ceață și nu puteam gândi limpede, dar avea o voce groasă.
-Cum a știut să iasă din cămin? Cum a reușit? întreba Sophie.
-Te-a urmărit, i-o răsti Roger. Acum gata cu asta, o să ne explice ea exact ce a făcut când o să...
-Când o să ce, Roger?
Era Scott. Asta era vocea lui.
-Voiam să zic, când își va reveni.
-Nu! Nu trebuie să vă cunoască. Trebuie să creadă că tot a fost în imaginația ei...
De data asta se încețoșă de tot și nu mai puteam auzi nimic.
~A fost minunat Amma, mai ai puțin~
M-am trezit brusc. Eram în camera mea. Ruxacul meu era jos, lângă pat, iar totul era în el. Aveam alte haine pe mine... Sper măcar că Sophie m-a schimbat... Și eram total curată. Colierul meu era încă în pix și mă bucur că l-am băgat acolo.
Pe birou era mâncare și suc. Și, Doamne, ce bine mirosea!
Era friptură cu sos și suc acidulat de portocale. Scott le-o fi luat pentru mine... Nu știu. În timp ce mâncam mă gândeam la ce s-a întâmplat acolo. Cum m-a găsit Roger... Sau mai bine zis, de ce mă protejau atât? Și ce legătură are Scott în toată povestea asta?
Am auzit un ciocănit în ușă, dar nu am deschis. Persoana aceea insista și mă călca pe nervi. Am deschis ușa și am dat ochi în ochi cu Sophie.
-Ăm, bună...
Am trântit ușa. Nu voiam să vorbesc cu ea. Nu voiam să vorbesc cu absolut nimeni.
-Pleacă dracului de-aici, Sophie!
M-am dus în fața oglinzii și am reaprins lumânările. Era întuneric în camera mea, singura lumină provenind de la lumânări. Ea nu era. Încă stătea la distanță. Nu suport ca ea să nu fie aici când am nevoie. Stă ascunsă în întuneric.
-Ai zis ca vei fi aici când voi avea nevoie de tine! Mi-ai promis că nu mă lași! Ce dracului cauți sau de cind naiba fugi?!
Zbieram, dar nu-mi păsa. Nu mă puteam controla în acel moment. Încă eram amețită și singură.
-Amma, uite. Nu aveam voie să vin aici, dar te rog deschide! Vreau să îți ofer explicații!
Era Sophie. Ea mă auzise și nu a fugit. Încă aștepta să deschid și voia să îmi ofere explicații. Am cedat, dar nu am aprins lumina, ci pur și simplu am invitat-o în întuneric, doar cu lumina a trei lumânări defapt, în camera mea. Am încuiat imediat ușa în urma ei, iar ea era deja așezată pe pat.
-Ce vreți? am întrebat furioasă.
-Vrem doar să fi bine, a zis ea. Ai primit vreun colier?
-Nu, am mințit simplu.
Expresia feței i se schimbă, făcându-mă să observ dezamăgire și mervi.
-Știam că nu ești tu, Amma! Eu le-am zis! O să scapi de noi, nu tu esti cea în pericol. Uită de colier, trebuie să plec.
Înainte să observ ce face, mi-a luat cheile, a descuiat ușa și a și plecat. O mințisem, dar ce treabă are ea cu colierul? Cine sunt eu mai exact?
M-am dus spre fereastră să privesc lacul, iar jos erau Sophie și Roger. Am deschis ușor geamul, încercând să fiu neobservată, și am ascultat:
-Nu e ea, Roger! Ți-am spus, șoptea Sophie.
-Ai fost la ea?! Ai întrebat-o?! Sophie, e interzis. Ai încălcat regulamentul.
-Am aflat că nu ea e cea care trebuie, măcar știm asta. Nu e la ea colierul. Am căutat-o peste tot când dormea, știi și tu. Poate Jack s-a plictisit să zboare în fiecare zi cu obiectul ăla afurisit în cioc și i-a dat drumul pur și simplu.
-Jack nu se înșeală și ști bine. JP l-a educat. L-a lăsat pentru că a găsit-o și punct. Amma e cea pe care o căutăm.
Am auzit tot ce trebuia să aud, iar cei doi se depărtau. Am închis geamul și am ieșit pe coridor să mă uit la programul afișat pentru ziua de mâine: Ora 9, sala 21.
Nu scria de nici o materie și nu am primit nici măcar un manual. Bănuiesc că o să îmi iau un caiet și un pix, iar colierul va sta în siguranță în pixul meu norocos.
M-am întors în cameră și m-am culcat, gândindu-mă la ziua de mâine. Somnul a pus stăpânire asupra mea, și de-odată POC!
