M-am ridicat din pat și l-am privit pe Scott. Se uita în camera mea. În cele din urmă, a zâmbit și a spus:
-Frumos decorat!
-Îți mulțumesc...
Cred că mă înroșisem. De obicei, nimeni nu zice nimic despre ceea ce fac eu. Nimic frumos, defapt.
Eu și Scott mergeam pe coridor. Era frumușel. Oamenii comunicau și se distrau. Dar ceva era ciudat. Unii oameni erau îmbrăcați la fel. Am observat că și Scott era unul dintre ei. Scott era un D. Un om care mă "proteja". Staaai. Scott este doctor. Ei toți sunt doctori. Ăsta e un spital?!
Începeam să mă agit și Scott observa asta.
-Mai avem puțin Amma. Te rog nu te speria. Nimeni nu îți vrea răul. Sunt eu aici.
"El e om.", "Prea multă lume", "Minte minte minte", "Te vor ucide". Vocile, iar. Se auzeau clar și îmi zgâriau urechile. Gândurile mele se învârteau. Capul mă durea tare taree.
-Hei Scott, zise unul dintre D-uri. Ea este Amma. Mă bucur că ați ajuns bine aici.
Mai zise ceva, dar nu am auzit. Se auzea în ecou, iar totul se întuneca. O durere asurzitoare a luat stăpânire peste tot corpul meu și simțeam lovituri puternice peste tot. Am amorțit ușor-ușor, iar acum simțeam mii de ace înțepându-mi trupul îndurerat.
~Se întâmplă acum. Multă atenție. Să nu afle nimeni!~
Era ea. S-a întors și m-a avertizat abea acum, când pericolul începuse deja. Desigur, nu putea să o facă în timp ce am stat singură 5 ore în camera aia. Trebuia taman acum.
Oglinda. Aveam flesh-uri. 2009, 2013, 2015. Dar mai era ceva. Nu vedeam, dar auzeam. Plângea cineva, undeva departe. Plângea cu urlete și respira sacadat. Era și vâsc deasupra mea, deși nu am sărutat pe nimeni în viața mea si nici nu ar fi un moment prea bun sa o fac. Iar a început să se învârtă tot, dar acum mult mai repede. Vocile urlau. Plânsul se auzea mai tare. Totul era la intensitate maximă.
-STOP! am urlat.
Mă țineam cu o mâna de burtă și cu cealaltă de o ureche. Plângeam foarte tare și eram amețită. Când mi-am revenit, m-am uitat în jur. În stânga mea erau Scott și alți D-uri care se uitau la mine cu interes.
-Amma, ești bine acum?
Mă aflam într-o cameră albă. Deasupra mea era un aparat ciudat, iar în dreapta era un perete cu un geam imens, de partea cealaltă fiind niște oameni la calculatoare.
-Domnișoară, va rog să nu vă speriați. Eu mă numesc D Alison. Ați fost adusă aici pentru a fi în siguranță. Pozele acelea sunt niște radiografii a creierului. dumneavoastră.
Un domn bătrân, cu părul cărunt și ochelari imenși pe cap a continuat cu explicatul.
-O să îți explicăm să înțelegi. Partea creierului tău responsabilă cu sentimentele nu este situată în locul în care trebuie, de asemenea este și foarte mică. Testele arată că, în unele momente, creierul cere mai mult sânge decât poate inima să pompeze. De aici se cauzează leșinul.
Nu eram în stare nici măcar să silabisesc ceva. Încă eram amorțită. Nu sunt în stare să gândesc logic în starea asta. Știu doar că trebuie să tac. Nu o să spun nimic din ceea ce ar putea să îmi facă rău pe viitor.
-Uite, Amma, zise Scott. Vorbeai cu cineva. Îngânai. Și ai țipat foarte tare. Noi suntem aici ca să te ajutăm cu toate astea. Știm exact ce ai, dar trebuie să cooperezi cu noi pentru a reuși să te vindecăm.
Să mă vindece? Eu nu eram bolnavă! Nu sunt un monstru, iar toate astea fac parte din viața mea. Durerea este cel mai bun sentiment, iar aceasta mă întărește și mă trezește zdravăn dacă mă apropii de un eșec.
-Nu. Ni-mic, am silabisit foarte apăsat.
Asta a fost cam patetic din partea mea. Nu știu cine ar putea crede o fată plină de șiroaie de lacrimi pe față, ochii umflați, chipul fierbinte ca un calorifer și roșu, care abea a leșinat și a urlat "Stop" când s-a trezit. Măcar am încercat.
-În regulă Amma. Liniștește-te, spală-te pe față și haide într-un loc mai bun în care să povestim, a zis D Alison.
Am făcut întocmai, supravegheată îndeaproape de Scott. Acesta nu mă deranja, ba chiar facea glume cu mine și îmi povestea lucruri amuzante. Mi-a spus cum a ajuns el aici și de ce a decis să rămână, dar ceva părea fabulat. Povestea cu prea multă plăcere despre locul acesta, iar ceva din tonul lui îmi trimitea semnale. O să mă aștept la ceea ce este mai rău.
Am intrat într-o încăpere modernă, în care predomina culoarea verde. Era foarte liniștitoare și privelniștea de pe geamul imens era superbă.
-Bună ziua, domnișoară Amma. Numele meu este D Eliot, iar dumnealor sunt D Meller, D Gate și D Oliver.
-Luați loc, vă rog, a zis D Gate.
Acesta avea o voce foarte răgușită și era înalt, dar privirea sa era caldă și primitoare.
M-am așezat pe scaunul din fața lor, iar Scott li s-a alăturat colegilor săi, făcându-mi repede cu ochiul șmechetește.
-Domnișoară Amma, zise D Meller. Dumneavoastră știți motivul pentru care ați fost adusă aici?
-D-da. Cred.
-Psihopatia sună urât. Dar credeți-mă că nu este așa, mă lămuri D Meller.
Cuvântul acesta îmi zgâria urechile și îmi dădea un sentiment vast de neîncredere.
D Meller luase o mică pauză de vorbire, mi-a cercetat chipul, ca și cum putea să îmi citească gândurile, și a continuat.
-Avem nevoie de tine pentru un studiu. Viața ta va decurge foarte bine și nu vei duce lipsuri. Îți asigurăm multe lucruri, iar tu va trebui doar să răspunzi la niște întrebări simple.
Ușa se trânti brusc și un om îmbrăcat în uniformă de paznic a dat buzna înăuntru.
-Doamnă director! Wilson și Smith au fugit iar fără să ceară acordul și au vandalizat gardul cel mare!
Deci D Miller era directoare. Interesant, deoarece purta uniforma simplă de D.
-Scott, du-o te rog pe Amma în dormitorul ei și prezintă-i orarul. Mă voi ocupa personal de acești derbedei.
Zis și făcut. În doi timpi și trei mișcari, eu și Scott ne aflam deja la jumătatea coridorului.
-Scott? am întrebat cu un ton de copilaș mic și dulce.
Bleah.
-Da, Amma. Spune.
-Ce e cu copiii ăia?
-Nu ai tu treabă cu ei. Sunt niște pacienți care au ales să facă rău. S-au înhăitat cu un băiat din exterior, iar acum bat, fură și înjură ca la ușa cortului.
-Și ce o să le facă directoarea?
-O să îi pedepsească. De obicei îi pune să curețe lacul sau ceva. Doar Wilson și Smith locuiesc aici. Restul sunt din exterior.
-Am înțeles.
Am ajuns repede în camera mea. Sunt la etajul 1 și îmi place. Scott a luat loc pe pat, cu privirea ațintită asupra lumânărilor de lângă oglindă.
-Așa meditezi tu? m-a întrebat monoton.
Dacă nu ar fi fost Scott, cred că îi dădeam una de nu se vedea și îl azvârleam pe geam afară. Dar nu puteam să ii fac asta singurului om căruia îi păsa îndeajuns încât să se îngrijoreze pentru mine.
-Eu am propriul meu templu micuț, dar nu am lumânări. Pare o idee bună, a zâmbit el.
Am împietrit. Mă așteptam să aud orice, numai asta nu. Am încercat să schimb subiectul, evitând să zâmbesc, așa cum ar fi trebuit să fac.
-Despre ce orar era vorba?
-Păi, o să ai un program aici. Școala începe în trei zile, dar până atunci vei avea micul dejun la 8:30. Pentru prima zi, te voi conduce eu la cantină. Prânzul se ține la 12:30, iar masa de seară la ora 6:45. Dacă simți că îți e foame, poți veni la mine să îți dau bani și să îti iei ceva de la magazin. Până vei primi banii tai, te voi ajuta cu ai mei.
-Promit că ți-i voi returna! am zis puțin jenată și foarte recunoscătoare.
-Ia asta ca pe un cadou din partea mea. Te-am adus aici pe nepregătite și ai aflat că ești altfel. Măcar atât pot face pentru tine.
Acesta mi-a ciufulit părul și mi-a zâmbit, iar după a închis ușa. Mi-a plăcut cum a spus că sunt "altfel" și nu mi-a zis "bolnavă". Dar tot nu este de încredere. Nimeni nu e de încredere.
M-am îndreptat spre oglindă să văd dacă ea s-a întors. Nimic. Oare încă rătăcește în întuneric? Nu înțeleg. Măcar mă vedeam pe mine. Îmbrăcată cu geaca de piele peste tricoul meu alb, cu blugii mei negri preferați și bocancii cu ținte. Asta eram eu. Uneori persoana care se reflectă, dar în momentele de slăbiciune, reflexia. Am stat în fața oglinzii parcă ore întregi, până s-a întunecat de-a binelea. Ceva ciudat s-a întâmplat. S-a imprimat o palmă roșie pe ea, arăta spre fereastră. M-am uitat ceva timp la ea, iar după m-am dus să văd despre ce era vorba.
Am deschis fereastra și m-am uitat în față. Avam privelniște la spatele căminului. Era circular, dar în interior era gol. În față de tot era un lac, iar totul era luminat de niște stâlpuri foarte frumoase. Cerul înstelat completa perfect acest peisaj, la fel și semiluna strălucitoare de pe el.
-Sophie, taci dracului din gură! O să vină iar Miller la noi!
Cineva șoptea unei anume Sophie. M-am uitat în jos și am zărit două siluete în întuneric, care strângeau gunoaie și le luneau în pungi. Ei trebuiau să fie Wilson și Smith.
O fată și un băiat se pare. Strângeau gunoaiele și din când în când se înjurau între ei. La un moment dat, cei doi au ajuns sub lumina unui stâlp și am reușit să ii văd.
Sophie era destul de înaltă, cu părul brunet și niște șuvițe albastre în păr. Era prea departe să ii văd culoarea ochilor și nici nu stătea locului, ceea ce îmi demonstra că este foarte energică și nervoasă. Era îmbrăcată ca o motociclistă, probabil asta era uniforma celor din grupul ei.
Băiatul, în schimb, era îmbrăcat foarte lejer, tot negru, dar nu erau haine de motociclist. Avea un hanorac pe el și niște pantaloni largi, rupți. Se vedea de aici că avea părul foarte negru și țepos, iar la felul în care se balansa de pe un picior pe altul era sigur stresat.
M-am mai uitat puțin la cei doi, dar fără să îmi dau seama că mă observaseră și se uitau și ei la mine.
Am băgat capul înapoi în cameră și am închis geamul, iar după am tras draperiile. Sper că faza asta nu o să îmi facă probleme.
