Noaptea era așa liniștită. Am tras adânc aer în piept și am sărit. Tot ce trebuia să mai fac era să fiu silențioasă și rapidă. Am ajuns foarte iute la gard și l-am sărit silențios. Din acest moment, nimic nu mă mai putea opri. Simt cum am început brusc să prind mai multă viteză și ochii mei s-au obișnuit cu întunericul. Auzeam tot ce era în jur, fiecare crenguță sau animal și eram silențioasă. E genial să simt asta. Sunt așa de liberă. Am fugit pe drumul spre piatra unde m-am întâlnit cu Sam și cu restul, dar de data asta nu m-am mai oprit.
Mă îndreptam undeva, dar nu știu exact unde. Pur și simplu trebuia să nu mă opresc acum. Grijile mi-au dispărut. Nu mai eram Amma, persoana încuiată într-un spital și arătată cu degetul din cauza psihopatiei. În acest moment eram eu. Acea eu căreia vântul îi bătea puternic în față și alerga de nebună prin necunoscut. Amma cea nouă, cea care fugea direct în brațele pericolului, dar de la atâta viteză l-ar dărâma direct. Era așa de plăcut să fiu în sfârșit liberă.
Nu știu exact cât timp am alergat, dar m-am oprit la o piatră ce îmi bloca drumul. M-am urcat pe ea ca și cum ar fi o treaptă, când avea cu mult peste un metru înălțime. Era o echilibristică extraordinară felul în care stăteam pe ea.
"la la la", "O să vină", "Fugi!", "Stai", "Ferește-te", "Înfruntă". E prima dată când vocile sunt așa de indecise. Se agită extrem de mult și îmi urlă în cap. Nu pot gândi limpede. Simt că amețesc, iar dacă se apropia un pericol, trebuia să fiu vigilentă.
Am băgat repede mâna în ruxac și am luat o pastilă. Indiferent de ce o fi, rău nu avea cum să îmi facă.
~Au! Mă doare extrem de rău, Amma!~
Pastila îi făcea ei rău! La asta nu m-am gândit. Simțeam un gol în stomac, dar vocile au încetat.
Fug sau stau? Dacă stau înseamnă curiozitate, ceea ce este dezgustător. Să fug este varianta care mă scutește de aflarea unor informații inutile. În mod normal, aș fugi. Dar, având în vedere că am nevoie de multe răspunsuri, voi sta ascunsă.
Nu auzeam pași, în schimb auzeam un vuiet, de undeva de sus. Șoimul. Îl simt. Va trece pe aici. Sper că nu îmi mai face încă un cadou pe care va trebui să îl ascund.
Se auzea din ce în ce mai aproape, din spatele meu. Nu m-am mai ascuns, dar în schimb m-am ridicat pe piatră în picioare, fără să mă întorc în direcția șoimului.
Stăteam neclintită. Îl simt că venea spre mine, dar corpul meu refuza să se miște. Arătam exact ca Roger când mă asculta povestind în camera Sophiei.
Era așa de aproape și venea iute ca o săgeată. Am simțit o greutate mare pe umărul stâng. S-a oprit pe umărul meu. Fără să vreau, am întins brațul pe lungime ca să îi fac mai mult loc să stea, dar și ca să îl văd mai bine. Acum stătea pe antebrațul meu. Am îndoit brațul din cot ca să o pot admira. Nu știu cât timp am stat așa, dar a fost destul.
O pasăre înaltă de 54 de cm și extrem de grea stătea pe mâna mea. Este imens, dar frumos. Penajul său este de un auriu intens, cu câteva pene maronii pe ici pe colo, iar ciocul e foarte ascuțit. Ochii îi străluceau exact ca ai lui Roger. Dar ochii săi erau roșii. Oare asta se datorează faptului că este pasărea lui JP, care de asemenea are ochii roșii când se transformă?
Am admirat pasărea mult timp, dar se pare că stătea cuminte și mă privea fix în ochi. Știa exact că voi reacționa așa. Simțeam o capacitate remarcabilă de inteligență la acest zburător.
În acest moment îmi demonstrez că trupul meu nu îmi ascultă comenzile. Am apropiat mâna de ciocul lui și a lăsat ceva în ea. După aceea a aplecat capul, l-am mângâiat și a deschis aripile care erau mai lungi decât mine, și și-a luat zborul în direcția din care a venit.
În acest moment aveam în mână o foaie împăturită frumos. Mi-am reluat poziția de echilibristică inumană și am meditat la asta. Foaia a stat nedeschisă în pumnul meu, iar apoi am pus-o în ruxac. Orice era, la acel moment nu trebuia deschis.
Ora 4:06. Au trecut trei ore excepțional de rapid, deși drumul a părut mult mai lung decât atât. După ceva timp, am coborât de pe piatră și mi-am pus ruxacul în spate. Am luat-o la fugă ca mai înainte, pe același drum.
Brusc, picioarele mele s-au oprit. A fost o senzatie extrem de ciudată, deoarece în mod normal încetinești și apoi oprești, mai ales la viteză mare, dar eu efectiv m-am oprit.
De data asta auzeam pași. Foarte mulți pași. M-am ascuns după un copac gros și am așteptat. Erau departe, nu aveau drum spre mine, dar dacă făceam o singură mișcare aș fi fost moartă. Am început să îi aud vorbind:
-E transformată Zayn, las-o baltă!
Asta era vocea lui Roger. Oo, nu! Sophie era transformată. Ea e singura care știe că sunt afară și singura care mă poate găsi. Sper să fie destul de conștientă încât să nu îi aducă aici. Erau în jur de 50 de metri între mine și ei. Oare câți erau... Doisprezece. Răspunsul a venit instant. Erau doisprezece oameni.
-Trebuie să conștientizeze ce a făcut! S-a răstit alt băiat.
-Dacă vă luați acum de ea va fi mult mai rău. Să îi revină ochii și apoi mai vedem, zise Sam.
O auzeam. Respira greu și era foarte furioasă. Vrea să ucidă și nu poate.
-Să o lăsăm să vâneze, a zis altă voce.
-Nu! Dacă își revine prin bălării nu e în regulă. Și nici să se transforme unul din noi ca să se țină după ea nu e bine. Nu cât timp e furioasă.
Am auzit-o pe Sophie. Cârâia.
-Amma... a mârâit extrem de încet.
-Amma e acasă Sophie. O să mergi la ea când îți revi. Nu are voie să știe de noi, i-a zis Sam.
Roger a expirat puternic, dar silențios.
-Minunat, a zis o voce... Iată-l și pe Pheonix al nostru.
-Am puțină treabă, a mârâit acesta. Stați aici.
Eu eram treaba. Simt asta. M-a detectat. Sophie avea dreptate. E pădurea lor. Nimeni nu are șanse.
Nici bine nu am apucat să procesez situația, că roger se afla în fața mea, în genunchi.
-Amma! O să ai așa de multe de explicat!
Roger șoptea așa de încet încât parcă îl auzeam gândind mai mult. Ochii săi albaștri-albi se uitau fix în ai mei.
-Pisica Nopții. Ai așa de multe de învățat. Dispari până nu îi asmuțesc oe toți asupra ta.
Acestea fiind zise, Roger a dispărut. Felul în care mă privea încă îmi îngheța sângele în vene. Mi se blocase respirația și abea când a dispărut am realizat. Este foarte puternic, iat Sophie foarte furioasă. E timpul să mă furișez acasă.
*****
Vineri. A trecut aproape o săptămână de la incidentul cu Roger. În acestă săptămâna nu s-a întâmplat nimic anormal. Am stat cu Ted, pe Sophie n-am mai văzut-o și nici pe Roger. Nu au venit deloc la cursuri.
La ora 15:30 m-am întâlnit cu Ted să facem un proiect.
-Unde mergem? L-am întrebat, văzând că o ia spre parcare.
-Nu te mai uita la parcare că nu mergem acolo. Nu ai fost până acum în zona de relaxare? începu acesta să chicotească.
-Nu... Nu cred că am fost.
Fix în locul în care, în mod normal, trebuia să facem stânga spre parcare, noi am luat-o la dreapta. După încă cinci minute de mers am ajuns într-o zonă deschisă, unde erau niște bănci, iar în centru flori. Ne-am așezat pe bancă și am făcut proiectul.
Se întuneca, dar în seara asta era diferit. Simțeam nevoia inexplicabilă să ies. Încă nu am despăturit foaia de la șoim, dar cred că era cazul să o fac. Am încuiat ușa de la cameră, am tras perdelele pe geam și am aprins lumânările.
~Aștept! O să fie interesant!~
Ea era cam pozitivă în ultimul timp, ceea ce era extrem de anormal. Până și vocile stăteau cuminți și așteptau cu nerăbdare să deschid foaia.
Am dus ambele mâini pe ea și am despărurit-o ușor. Erau două foi. Pe prima era desenată o pisică neagră cu ochii galbeni și strălucitori ca soarele, iar pe cealaltă era o hartă. Harta pădurii! Aveam în mâini exact ce aveam nevoie ca să nu mă rărăcesc. Fiecare drum pe care am mers eu era trasat cu o linie roșie, la fel și locurile în care am poposit. De unde știa totul? Cum m-a urmărit?
Am atâtea întrebări la care voi găsi foarte greu un răspuns. JP știa multe despre mine. La fel și Sam. Mi-a povestit ceva esențial și secret. Nu ar fi făcut-o dacă nu mă bănuia în vreun fel. Pe lânga asta, Sam îmi pare în continuare extrem de familiar, deși știu sigur că nu l-am mai văzut.
Pisică neagră cu ochi galbeni. Asta o fi desenul cu animalul meu? Sophie mi-a spus că am ochii galbeni strălucitori, iar eu am fost numită "Pisica Nopții". Stai puțin... înseamnă că JP știe și asta. Știe că mi-am descoperit puterile și știe că ies să mă blimb. Nu înțeleg. Nu am simțit să fiu urmărită de cineva. Aș fi știut. Sophie nu avea cum să zică, deoarece nici măcar nu știe unde e casa lui. A mai rămas Roger. Ek sigur nu a fost. Nu risca el așa de mult. Îl cunosc aproximativ și ține mult la interesele lui. Nu s-ar risca atât. Atunci, cine este? Cine m-a urmăritvși cine știe totul despre mine? Nici măcar eu nu știu totul despre mine. Cu cât trec minutele mai mult, cu atât realisez că eu chiar am nevoie de foarte multe răspunsuri.
Acum să ascund și desenele. Tot în pix... Nu încap. Alt loc... Un loc bun. Trebuie să fie un loc așa de evident încât nimeni să nu caute acolo. Exact! În caietul meu plin de desene și scrieri. Trebuia să le lipesc pe la început spre mijloc și chiar vor fi ascunse bine!
S-a întunecat de-a binelea. 23:36. Luna urla la mine să ies. Aveam nevoie de asta mai mult decât de oxigen. Trebuia să evadez și să fug.
