Evelin mi-a făcut semn să tac și a împins de o ușă. Fiind de fier, a făcut un zgomot infernal. Am intrat amândouă și ea a închis ușa. Era o încăpere întunecoasă și rece, iar instinctele mele de apărare s-au activat numaidecât.
-Calmează-te te rog. Aprind imediat luminile, a zis Evelin.
Întuneric. Frig. Ecou. Mă durea capul și eram extenuată. Când credeam că nu poate fi mai rău, lumina s-a aprins și au început să mă doară ochii. Măcar îmi revenisem.
-Îmi pare rău pentru asta, a zis Evelin. Trebuie să urcăm.
-Cât să urcăm mai exact?
-Până la etajul 23. Dat am lift.
Când am auzit de lift, o greutate imensă din cap de evaporase, iar odată la multe ore am putut răsufla liniștită.
******
O cameră veche, o baie și o canapea. Din asta era alcătuit apartamentul lui Evelin. M-am așezat tăcută și o urmăream în detaliu.
-Poți, te rog, să îmi explici și mie ce naiba s-a întâmplat? Și ceilalți unde sunt?
-Îmi pare foarte rău pentru tot. Ceilalți nu au avut treabă cu Indigo.
Am făcut ochii cât cepele și am ascultat în continuare șocată.
-Totul a fost plănuit, Amma. Eu trebuie sa pun capăt la tot circul ăsta.
-La ce te referi? am șoptit.
A fost rândul lui Evelin să ofteze adânc. S-a apropiat și s-a așezat lângă mine, privind spre fereastra din față.
-De când fratele tău te-a lăsat, când ai fost adusă aici, inițierea și integrarea ta între noi și până astăzi. Totul a fost planificat fir cu fir. Fiecare poveste sau lucru nou pe care l-ai aflat... Îmi pare rău.
Evelin începuse să lăcrimeze, iar vocea îi tremura.
-De ce eu? am întrebat. De ce nu mi-ați zis direct? Și așa v-aș fi crezut. Sunt o psiho...
-Nu, nu ești! s-a răstit. Poate pentru lumea umană da, dar noi nu suntem oameni.
Am tăcut și s-a creat un moment de liniște apăsătoare. Afară începuse ploaia, iar mie încă îmi bubuiau timpanele de la muzica aia oribilă.
-Spune-mi tot, am zis sec.
-Off. Păi. Tu ne poți ajuta să ne adăpostim. Suntem "destrămați".
-Eu nu vă pot ajuta cu nimic. Nu pot... Nu sunt în stare să mă descurc singură.
-Ba ești. Trebuie să îl găsim pe JP.
-Care e treaba cu el până la urmă? Mie mi s-a părut normal. Sunt nebună, nu? Eu l-am văzut.
-Dintre voi doi... Nu tu ești cea nebună.
-La ce te referi? am întrebat.
-Casa noastră era bârlogul lui JP. Totul mergea bine, dar el cu fratele tău începeau să se întunece. JP a omorât o căprioară în fața casei și a făcut o stea cu sângele ei. Din ziua aia noi am... Dispărut.
-Cum să dispăreți? Voi ați plecat.
-Nu poți înțelege ce s-a întâmplat și nu te condamn. Noi nu ne putem întoarce.
-Ba sigur că puteți! Asta e o prostie! Toată lumea vă așteaptă.
-Suntem legați departe. E un blestem.
-JP v-a blestemat? am întrebat sceptică.
-Amma, crede-mă că am obosit. Vreau acasă acum, cu Sam al meu și ceilalți. Tu mă poți ajuta, iar eu sunt dispusă să îți răspund la întrebări. Dacă nu știu ceva, înseamnă că eu chiar habar n-am.
-Continuă cu JP.
-Eu am descoperit căprioara. Eram singură și mă plimbam. Voiam să merg să îi arăt lui JP o piatră în formă de sferă gri, dar am văzut asta. Am țipat și el a fugit. Fratele tău a venit și m-a văzut. M-a luat în brațe și mi-a zis să mă calmez. A zis că se va rezolva tot și să uit. Nu am uitat asta niciodată, dar am uitat ce s-a întâmplat după aceea.
-Unde e fratele meu?
-Te caută. Noi nu trebuia să fie împreună. Am încălcat pactul celor dispăruți și voi fi pedepsită. La fel vor păți Emm și Britney, pentru că m-au ajutat.
-Cum te pot ajuta? am întrebat.
-Trebuie să plecăm.
-Cum adică să plecăm? Unde? Cum?
-O să fugim cât mai departe de aici. Cât mai departe de ceilalți.
-Ne întoarcem în Sud? Mergem acasă?
Evelin a tras adânc aer în piept și a tresărit ușor.
-Mergem în NordEst.
-Nu... Nu mă mai întorc acolo vreodată.
-Trebuie. O să rezolvăm multe în acel loc.
-Și la ce loc ne referim mai exact?
-La cămin. Directorul știe tot. El ne poate da niște informații.
-Dacă refuză să ne ajute?
Și-a întors chipul spre mine, iar ochii ei căpătaseră o nuanță de albastru-husky. Avea un rânjet malefic pe chip, ceea ce mă făcea să par mai sigură pe mine. Nici nu a fost nevoie să răspundă la întrebare, că și eu mi-am schimbat nuanța ochilor. Era pe gustul meu această mișcare sadică.
-Vor fi paznici, am zis.
-Patetic, o să trecem printre ei ca prin brânză.
-Nu vom fi urmărite?
-Ba da. De aceea vom pleca mâine, în zori. Fratele tău bântuie străzile agitat.
-Dacă vine aici? am întrebat.
-Crede că îmi e rău și că dorm dusă. Când va trece pe aici, va fi prea târziu. Culcă-te acum! Ești frântă.
