Am încercat să țip, dar eram legată la gură. Mă zbăteam cât de tare puteam, dar nu avea niciun efect. Evelin nu era aici și era o liniște năucitoare. Începusem să mă enervez și să capăt din ce în ce mai multă putere, dar deja începusem să îmi fac răni de la zbătut și să obosesc.
Toate instinctele mele de atac s-au activat, iar întunericul de transformase în lumină. Toate loviturile se estompaseră, iar eu am fost brusc săgetată de un val de adrenalină. Am tras cât de tare am putut să mă eliberez, dar degeaba.
Am auzit o bătaie în ușă și am lăsat capul în jos de oboseală. Oricine sau orice o fi, eu nu o să arăt lașitate. Nu voi permite să mă vadă transformată.
-Salut, Amma!
Am mârâit înfundat când i-am auzit vocea lui Mike, dar nu ridicasem privirea din sol.
-Ohh, deci așa facem? Nu vrei să vorbești cu verișorul tău?
Respirația începea să mi de îngreuneze, dar nu am cedat din a mă impune să urlu. Ăsta nu era Mike. Cel puțin, cu mine nu a vorbit niciodată astfel.
Am auzit un scârțâit puternic apropiindu-se de mine și am strâns instinctiv din pumni. Puteam să zăresc picioarele unui scaun fix în dreptul meu, iar așa-zisul Mike de așezase pe el.
I-am simțit mână cum mă apucase de Barbie să îmi ridice capul. M-am impus la început, dar eram slăbită de orice puteri și am cedat.
Când am ridicat privirea, am văzut chipul lui Mike la nici doi centimetri de al meu. Avea un rânjet sadic pe chip și mă privea ca pe un șobolan de laborator.
-Credeam că ești o fetiță cuminte și că nu îți va da prin cap să fugi de acasă cu impertinenta de Sophie. În fine. Nici măcar nu a fost greu să te găsesc.
Capul mai avea puțin și îmi exploda, iar sângele pompa continuu, într-un ritm foarte alert.
