NordEst. Nu credeam că voi mai calcă vreodată pe aici, dar iată-mă. Primul oraș văzut de mine a fost ăsta și în această zonă am fost eu închisă ca un șoarece de laborator.
-Ce facem de aici? am întrebat. Căminul e la o oră depărtare.
-Autobuzele circulă peste tot, dar niciunul nu ne va duce până acolo. O să luăm unul că să fim mai aproape, iar după mai vedem.
Cu cât pășeam mai mult în acest loc și priveam împrejurimile, cu atât mai de făcea mai silă. Ceea ce văd este lumea de carton în care am crescut. Un loc fals pe care l-am considerat "acasă" și în care credeam că sunt împlinită și sigură pe mine.
Am cumpărat un bilet și ne-am uitat pe lista rutelor autobuzelor, iar într-un final am luat 2-43-ul. Ăsta e cel mai nasol autobuz în care am urcat vreodată. Era mare și avea puține locuri, iar transpirația mirosea ucigătoar.
-Cât mergem? am întrebat.
-Până la capăt. După mergem cealaltă jumătate de oră pe jos. Se pare că nimic nu duce până acolo.
Drumul a fost inghesuit și plin de opriri în trafic fără sens. Am trecut cu vederea peste tot și am coborât unde trebuia.
-Îți pare ceva cunoscut? a întrebat Evelin.
-Nu... Chiar nu.
-Folosește-ți simțurile. Închide ochii și du-ne la hotel. Tine ochii închiși că să nu fii observată de alții.
Am făcut întocmai și am început să mă concentrez asupra căminului. Nu simțeam nimic prin împrejurări și chiar nu cred că va funcționa. Eu nu fac hocus-pocus și apare ce vreau. Sincer, vreau un singur lucru în acest moment. Îmi e somn de mor și aș da orice pentru un pat în care să dorm cât vrea sufletul meu.
-Îmi pare rău, Amma.
-Mike?! am întrebat, întorcându-mă brusc.
Nici nu am apucat bine să mă întorc, că ceva foarte tare m-a lovit drept în cap, iar totul s-a înnegrit.
*****
Încă mă durea capul și nu știu cât am stat în leșin. Am deschis ochii, iar imaginea a început să se clarifice ușor. Eram într-o încăpere prost luminată, legată bine de un scaun. M-am uitat puțin mai bine în jur și... Era fosta mea cameră de cămin!!!
