Am tras adânc aer în piept și sm închis ochii. M-am concentrat pe ceea ce este în jur, fără a mă ajuta de văz. Simt fiecare centimetru al camerei, iar bătăile inimii lui Sophie îmi bubuie în creier. Afară bate puțin vântul, iar undeva în depărtare se află o pasăre. Am expirat și am deschis ochii.
Îmi simt corpul mai ușor, iar mâinile îmi ard puternic. Gura mă ustură teribil, colții dând pe afară. Am pus ușor mâna la ureche, era schimbată. Ascuțită și puțin mai alungită. Postura mea era una ciudată, fiind aplecată și cu genunchii îndoiți.
Priveam drept înainte, la geam. Am dat să fac primul pas, dar picioarele mele erau extrem de grele. În acest moment mă simt ca și cum aș avea greutăți prinse de laba piciorului. Începeam să mă panichez și să fiu nesigură. Nu puteam să ridic picioarele de pe sol.
Am început să lăcrimez, iar apoi să plâng. Am dus mâna la ochi și am realizat un lucru: Nu totul e ca în filme. Nu totul poate fi făcut.
Simt cum puterile îmi scad. Eram eu, Amma. O adolescentă oarecare și inaptă să facă o misiune banală. M-am apropiat de fereastră și m-am suit pe ea. Acum stăteam cu fundul pe margine, cu picioarele afară și trupul sprijinit pe o parte. Acel mic sprijin pentru picioare se afla la vreo doi pași sub piciorul meu, iar barele erau foarte sus puse.
Eu iubesc înălțimile, știu asta mai mult ca orice. Visul meu a fost să pic de undeva de sus, iar așa îmi doresc să și mor. Faza e că acum nu îmi pot permite așa ceva. Cineva depinde de mine. Nu... Defapt, eu depind de mine și de propriile decizii. Eu trebuie să mă regăsesc urgent și nu îmi mai pasă de consecințe. M-am suit cu picioarele pe fereastră și m-am uitat în jos. Șaptezeci de etaje, puțin. În acest moment, simt că dacă nu sar voi fi înfrântă. Bara este în dreapta, o văd. M-am sucit ușor spre acea direcție, mi-am îndoit picioarele și... Am sărit.
Timpul se oprise în loc, iar eu încetineam ușor-ușor. Nu mă puteam distrage de la țintă. Bara era fix în fața ochilor mei. Vocile ar fi vrut să cad, știu asta. Ar fi râs. Dar ele nu sunt aici, nu acum. Dar le voi găsi, fie că pot sau nu.
M-am agățat de bară, și totul a revenit la normal. Am tras de mâini cât de tare am putut și m-am suit cu picioarele pe ea. Acum jonglam cu viața și cu moartea. O adiere fină mă împingea de la spate, îndemnându-mă să cad sau să continui. Nu voi știi niciodată. Acum, tot ce trebuia să fac era să țopăi pe trei bare, iar după să trec de colț și să fac asta la toată clădirea. Băieții nu aveau cum să mă vadă nici dacă voiau, deoarece barele sunt cu mult deasupra geamului. Mi-am stabilizat corpul și am sărit iar.
La fix! Faza e că mă dezechilibrez destul de nasol la aterizare, dar e prea târziu să dau înapoi. Am tras adânc aer în piept și am continuat să sar.
În jos erau așa de multe clădiri. Străzile erau ca niște fire de ață, iar blocurile la fel de înalte ca ăsta erau destul de depărtate. Oare cât de mulți om fi în Centru?
Am ajuns. Eram fix deasupra geamului la care trebuia să ajung. M-am așezat în fund pe bară, dar nu puteam să intru, deoarece era închis. Nici să ciocăn nu ajungeam. Singura mea idee a fost să mă las pe spate, atârnând ca un liliac de picioare.
Simt extrem de multă adrenalină în corp. Atârnam de o bară care se bălăngăne pe un zgârienor. Visul oricărei fetițe!
M-am alungit și am dat cu degetul în geam. Nu răspundea nimeni. Bara se lăsa în jos din ce în ce mai mult și eu începeam să mă panichez. Am mai bătut încă o dată și încă o dată, dar bara a cedat și am căzut efectiv.
Mă pregăteam să urlu, dar nu cădeam. Eram agățată de ceva și mă lovisemnasol de perete. Am încercat să mă uit în sus și am observat că mă ținea o mână. Emm!
-Ajută-mă! Te implor! am șoptit cât să mă audă.
La naiba. Ea e doar un copil. Nu are forță să mă ridice și simt cum alunec din strânsoare. O vedeam în ceață și mi-am acceptat sfârșitul. Am închis ochii și am așteptat.
Brusc, ceva m-a ridicat cu o forță incredibilă și m-a băgat în cameră. Începusem să tușesc, dar îmi acoperise imefiat gura. Când am deschis ochii, am văzut o pereche de ochi verzi intens cum mă priveau. Emm se transformase pentru mine! Mi-a salvat viața!
M-am ridicat și am luat-o în brațe, ignorând faptul că mișcările bruște ar putea să o îndemne la atac. Ea se controla mai bine ca oricine. Era una cu Vârcolacul, exact ca fratele ei.
-Mersi din suflet, i-am șoptit. Nu avem mult timp, am venit să...
-Știu, mi-a tăiat-o ea scurt. Ai venit să îti ofer niște răspunsuri. Fratele tău, viziunile. Poate chiar acea lume în care intri fără să vrei.
Am căscat gura și efectiv înlemnisem. Nu puteam să scot o vorbă. Fetița asta știe mult mai multe decât aș fi crezut eu vreodată. M-am uitat fix în ochii ei, așteptând să continue.
-E simplu să spui un lucru, sau să împarți durere și chin. Eu sunt mică, nu am apucat să îl cunosc personal. Am auzit foarte multe despre el și știu că te caută. Lumea la care ești conectată nu e creată de unul dintre voi, ci de mine. Tu umbli în visele mele, găsindu-ți refugiul. L-am visat odată, dar nu știam că este el. Se afla în acea lume și se învârtea agitat, căutând și urlând. Se ținea de cap și alerga undeva, repetând că "o va găsi".
-Ești sigură că e el?
-În ziua următoare l-am auzit pe Jace zicând că unul dintre noi a fugit să caute ceva. Exact când au dispărut mai mulți. Nu a fost singurul dispărut. Eu eram în camera mea și mă jucam, iar Jace a zis exact așa: "Știe unde să o găsească, dar nu e pregătit"
-Ce vrei să spui cu asta?
-Vreau să îți zic să îl lași pe el să vină. Niciodată nu e prea târziu. Acum du-te înapoi, Sophie te așteaptă.
-Nu pot... Bara aceea...
-Nu fi prostuță. Există mai multe ieșiri, a zis ea chicotind.
-Adică?
-Poți tine un mic secret?
-Ăm... Da.
-Ieși pe ușă.
-Pe ușă? Dar camera noastră e încuiată, iar băieții pot ieși în orice moment.
-Ai încredere în mine și ieși pe ușă.
-Bine, asta voi face. Dar, înainte de asta vreau să îmi răspunzi la o altă întrebare.
Ea a așteptat să pun întrebarea, îndemnându-mă cu un semn din cap.
-Cum te joci tu mai exact?
