Am fost de fiecare data singura in orice situație. Eu am trăit fara a avea o persoană care sa mă asculte și să mă înțeleagă. Am copilărit în condiții de război total și posibil încuiată in propria-mi minte. Mereu am avut încredere în cuvântul meu și niciodată nu treceam peste el.
De când am plecat, totuși, această încredere oarbă de sine a rămas undeva în ghearele trecutului. Am ajuns sa nu mai iau măsuri de una singură și să fac ceea ce mi se zice. Trec de la o parte la alta fara pic de păsare și am ajuns sa nu mai am nicio așteptare din partea mea. Acea autocunoaștere de invidiat cu care mă mândream mă macină și mă urmărește din umbră.
Ceea ce mai demult aș fi spus că este normal a ajuns să mă înfioare mai rău decât credeam vreodată. Nu mai știu la ce mă pot aștepta din partea mea și nu știu cum voi reacționa în anumite situații.
Cred că sigur mergeam de o tonă de timp și nici nu realizez asta. Sunt așa de departe încât nu mai recunosc nimic. Merg in fata ca și hipnotizata și trec printre copaci.
O durere ascuțită de cap m-a copleșit și am căzut la pământ instant, tinandu-mă cu ambele mâini de față. Presiunea era din ce in ce mai apăsătoare și simțeam că o să îmi explodeze capul curând.
Cu ultima forță pe care am avut-o, am dus mana la gat, unde se afla colierul de la JP, iar durerea a încetat brusc.
********
Perspectiva Sophiei
-Hai rapid! am zis.
Abia coborâsem din tren și deja începusem să fugim spre primul autobuz din zona. Nimeni nu vorbea cu nimeni și fiecare dintre noi conștientiza că nu avem timp.
Deși habar n-avem ce se întâmplă, un lucru e clar: Amma nu trebuie lăsată singura. Oriunde se afla. Nimeni nu trebuie lăsat. Ce i-as strânge de gât pe Sam și pe Evelin! Ohh, sa nu mă mai gândesc la asta. Mai întâi o găsesc pe Amma, o duc la JP și după o jupoi pe Evelin cu prima ocazie.
-Hei! Clocotești, a zis Roger.
M-am întors parca electrocutată spre el și i-am zis imediat:
-Ti se pare.
-Nu, nu mi se pare. Când te gândești intens la ceva îți rozi unghiile. Și pot sa bag la pariu că nu te gândeai la cum ar fi să mănânci o plăcintă cu mere.
I-am zâmbit și mi-am pus capul pe pieptul lui, amintindu-mi vremurile alea friguroase în care era furtuna și el îmi citea povesti ca să adorm. Îmi e dor de vechea mea viață.
-Hai că am ajuns! a zis Sam din fata autobuzului.
Am fugit rapid spre ieșire și am intrat cu toții în spital. Nimeni nu ne întreba nimic, ca de obicei. Am urcat la primul etaj și am fugit spre ușa Ammei.
-E încuiat, am zis.
-Hai la tine in camera, a zis Sam. Ai agrafe sau ceva de genul?
-Nu suntem în filme, geniule! i-am răspuns.
-Incercam orice, a zis Evelin.
Mi-am scos cheile din buzunar și am intrat la mine in camera, însoțită de Roger, Sam și Evelin.
-Ce facem? am întrebat.
-Eu iau astea și încerc, voi ganditi-va la un plan B, a zis Sam.
El luase doua agrafe o a ieșit din încăpere.
-Femeia de serviciu are cheie! ne-a luminat Roger.
Am căscat imediat ochii și am analizat alternativele: sa furam cheia?. Răspunsul a fost: Normal.
-Deci luăm cheia, am zis.
-Cred că ar fi mai bine să ne separăm, a zis Sam, intrând și aruncand furios agrafele. Doi rămân aici și doi pleacă în pădure.
-Nu e bine, am intervenit. Nu putem pleca de capul nostru.
-Ba cred că e o idee bună, a zis Roger. Eu și cu Sam o să mergem, tu ramai cu Evy. Mă suni când se întâmplă ceva și îmi zici dacă ai vreun loc in care e posibil sa fie.
-Da' de ce sa rămân eu cu ea? am întrebat.
-Nu comentam echipele, a zis Sam. Trebuie să fie doua femei istețe care sa cerceteze lucrurile unei alte femei, și doi vânători care sa vâneze, simplu.
Și eu și Evelin am dat ochii peste cap și cei doi băieți au ieșit din camera mea, lasandu-ne singure.
-Unde e camera îngrijitorului? m-a întrebat.
-E jos, dar tot jos sunt și paznicii și doctorii.
-Au ajuns sa te temi de niște amărâți de muritori simpli? a zâmbit Evelin. Se vede că nu ne-am mai văzut de mult.
-Stai calmă că nu mă tem, ci vreau că totul sa iasă impecabil. Nu ne permitem fizic să facem vreo greșeală.
-Așa e, a zis Evelin. Cred că pentru a avea rezultatele dorite, deși îmi e greu sa zic asta, ar trebui sa facem pace. Cel puțin până revine totul la normal.
-Așa ziceam și eu.
**********
Perspectiva lui Sam
-Unde crezi că ar trebui să căutăm mai întâi? a întrebat Roger la intrarea noastră în pădure.
-Cred că e foarte departe, i-am răspuns. Nu îi pot simții mirosul.
-Curios... Nici eu. Dar nu cred că avea cum să ajungă așa de departe... Numai dacă...
-Nu continua! M-am răstit. Nici nu vreau să îmi imaginez asta. Nu are cum.
-Dar ea nu e ca noi. Mai are și colierul. Eu nu cred că l-a lăsat în cameră.
-Deci are abilitatea de a se ascunde...
