-Sophie, așează-te te rog. E în regulă.
-M-a certat, r-rău...
-De ce?
-A zis că îl mint. Că știu ceva și nu vreau să îi zic. A zis că e dezamăgit de mine.
-La ce se referă? La mine?
-Nu Amma. Crede că te urăsc. Faza e că atunci când am întrebat nu a vrut să spună.
-Nu înțeleg.
-Crede-mă, nici eu.
Vreau să scot o dată afurisitul ăla de pix și să i-l arăt. Să îi flutur colierul în față și să îi zic că totul e bine. Dar nu se poate. Nu... Nu pot.
-Amma, ești bine?
-Da, sunt în regulă. Du-te să te pregătești. Întârziem la ore.
Că veni vorba de școală. I-am promis lui Ted că ieșim la 15:00. El este un tip de treabă și merită să stea cu cineva. Păcat că începe să bată câmpii despre cărți. Iubesc cititul, dar nu pot să aud întruna despre autorii lui preferați și despre aventura unor personaje de care nu am auzit în viața mea.
Blugi negri, mulați și tăiați. Tricou alb cu cruce neagră sclipicioasă. Geacă de piele, bocanci și bandană. Azi mă simțeam îndrăzneață. În ruxac aveam apă, un pachet de biscuiți, caietul și pixul.
Am aruncat o ultimă privire în oglindă și am înghețat. Era încruntată rău. Se uita la mine mai demonic ca niciodată. Așa își privește un vârcolac prada... Mă încolțea.
"Șhh", "Liniște", "Fugim? Fugim!", "Lala". Vocile șopteau. Îmi șopteau mie. Erau exact în capul meu și erau mii.
-Ce este? mi-am făcut curaj să întreb.
~E al tău... E AL TĂU!~
Ușa s-a deschis. Era Sophie.
-Amma? Parcă ai văzut o fantomă! Wow, arăți beton!
Vorbea tipa cu cel mai genial look ever. Ea mereu avea haine noi și știa să creeze noi ținute. Părul ei era fabulos și era înaltă.
-Pământul către Amma!
-Sunt bine, Sophie! Nu am nimic. Hai la școală.
Primele două ore au fost un chin. Istoria medicinei și fizică. Ted era profund interesat de tot ce se întâmpla, iar eu desenam în caietul meu. Sophie și Roger nu se auzeau vorbind și nu aveam curajul necesar să mă întorc să văd ce fac acolo.
Pauza mare! 20 de minute de libertate și după o oră de psihologie. Aici se fac doar trei cursuri pe zi, iar în rest suntem liberi. În mod normal trebuia să mergem la cantină să mâncăm, dar eu aveam alte planuri.
Eram singură. Sophie trebuia să stea cu Roger. Eu o să merg la lac și o să-mi mănânc biscuiții în liniște și pace.
"La laa lalala", "Cucuu-BAAU". Vocile cântă iar. În general cântă, dar acum mă zăpăcesc. Văd banca. Iar acum sunt pe ea. Cum am ajuns acolo? Uit lucruri. Vocile cântă așa tare. Imaginea pâlpâie.
Îmi amintesc că mă țineam de cap și fără să vreau cântam și eu:
"E liniște și stă cu tine
În întuneric
E rece și dansează
În frig
Durerea e eternă,
Pacea inexistentă
Și totul e ascuns în
Întuneeeric..."
Ceva se întâmplă. Culori, așa multe culori. Mulți șoimi. Colier. Desen. Tot. Se învârt rău în capul meu.
~Hahaa, e amuzant! Nu, Amma?~
Oameni în negru împușcau oameni în alb. Sângele se risipea pe jos. Așa mult sânge. Țipete, plânsete, rugăminți de iertare. Așa multă durere. Așa frumos. Un tablou perfect.
Râdeam împreună. Ea era aici, așa aproape. Și era așa de amuzant. Mă durea stomacul de la atâta râs. Când, dintr-o dată...
-Amma! Hei! Amma!
Imaginea s-a clarificat. Era Roger. Sophie plângea în spatele lui, dar încarca să nu fie observată.
-S-sunt...
Până să apuc să termin s-a înnegrit de tot. Oameni înarmați, iar. Dar, de data asta, veneau după mine. Eu eram cu ea. O vedeam în oglindă, zâmbea.
~O să fie distractiv, Ammarie!~
Nu puteam să trag aer. M-am înecat. Simțeam că mă sufoc și că nu pot fi ajutată. Mi-am dat seama de ce. Eu mă țineam. Aveam ambele mâini puternic strânse în jurul propriului meu gât.
Roger mi le-a smuls și le ținea bine într-ale sale.
-Ce Dracului, Amma!? Nu mai leșina.
Eram în camera mea. Sophie era în picioare, în dreptul oglinzii. Avea pixul în mână! Oare aflase? Nu eram în stare să vorbesc.
-Boala ta, Amma... Vrei să chem un docto...
-Să dea dracu' să faci asta! i-am răstit-o.
El a început să râdă cu poftă, iar Sophie a făcut același lucru.
-Hai, puștoaico! Așa te vrem! a zis Sophie.
-Pixul...
-Aa, ăsta? a zis Sophie, trecându-și-l prin fața ochilor. Îl țineai strâns în palmă și când ți l-am luat am rămas cu el.
Oare îl deschisese fără să vadă Roger? Oare ea știa și cocea de furie? Nu puteam citi furie pe chipul său, nici măcar dezamăgire. Era doar îngrijorare.
A pus pixul pe masă, iar eu am reușit să mă ridic din pat.
-Vezi ce faci cu mâinile alea! a zis Roger.
-Adică? am zis eu și Sophie în cor, revoltate.
-Ușurel, doamnelor! Mă refeream la sugrumat. Vai vai vai!
Și am început toți trei să râdeam ca niște proști.
Brusc, expresia de pe chipul lui Roger se înăspri:
-Haide, Sophie!
Fără să scoată vreo vorbă, Sophie i s-a alăturat lui Roger și au plecat.
Iar acum venea isteria (atenție, urmează limbajul Amma): Ce mama dracului se întâmplă? Cine vine? Ce-i al meu? Și ce e cu sinistrații ăia care vor să mă omoare! Altă treabă n-au?! Să își facă un buritto și să mă lase naibii pe mine! Sau ăștilalți. Fira-le-ar colierul să le fie, cu tot cu vulturul lor!
Acum ce mama mă-sii fac!? Nu pot spune că sunt eu! Eu nu ajut oamenii. Și în nici un caz nu ajut oamenii care îmi țin secrete! (Sau îmi dau pumni să leșin, etc.)
M-am liniștit și am luat pixul de pe birou. Nu îmi amintesc să îl fi ținut în pumn. Avea urme de cioc! AVEA URME DE CIOC DE PASĂRE! L-am deschis repede și înăuntru era o foaie: desenul meu. Și colierul. Foaie era neatinsă, și colierul la fel.
-Câte ciudățenii trebuie să mai suport? am șoptit în timp ce oftam.
Vocile tăceau. Ea era cu sorcova, departe. Singurătate. Liniște. Încă ceva... Ted! I-am promis că ieșim. Și e 15:20. Am fugit cât de repede am putut jos și am auzit:
POC! Focuri de armă. Sophie, Ted. Nu nuuu... Trebuie să fug la piatră. Acum! Eram deja aproape de ușa principală și vedeam gardienii cum se echipează. Am urcat rapid și m-am împiedicat. M-am întors să văd ce este. Un cadavru. Cadavrul unei fete!
-Mâinile sus! zise un băiat înarmat.
Cățelușul lui Diablo! O să aibă aceeași soarta ca și prietenul său!
Fără să îmi dau seama, o țeavă de armă mă împungea din spate. Fuck! Eram pierdută. Aveam să mor.
-Dacă țipi, trag!
~Opaa, hihi!~
Dap. Moartea mea e cel mai amuzant lucru. Ar trebui să vând bilete. Aș fi miliardară pe moment.
Dar vai! Ce avem noi aici? Un plan. E genial. Așa o să fac.
-Ce cameră ai? a zis cel din spatele meu.
-228.
Am scos cheile și am deschis ușa, atent supravegheată de cei doi. Am întrat cu toții în cameră și unul dintre ei a închis ușa.
Fără să scoată o vorbă, cel care era în soatele meu căuta, iar celălalt ținea pistolul spre mine.
-Băga-mi-aș! N-are nimic.
-Percheziționeaz-o.
-Nu, am zis.
-Ce nu?
Am mers ușor în spate, iar acum mă sprijineam de geam, cu mâinile sus.
-Mai întâi mă omorâți!
-Ce? Glumești?
Amândoi au început să râdă. Râdeau tare.
"La la. Pam pam", "Opa.", "Țsss", "Hehee". Iar cântau vocile. Tare. Apăsat. De asta aveam nevoie. Puțină muzică înainte să...
