-Amma...
Scott nu se uita în ochii mei. Și-a dat seama că orice a plănuit a dat greș cu mine. Știe că încrederea mea atârnă pe un fir de ață, gata să se rupă și să se evapore. Cel mai trist este că mie chiar îmi plăcea de el. Am avut încredere ca o proastă.
-Nu spune nimic, am zis sceptică (scepticism= atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau ceva). Doar pleacă, acum!
Brusc, acesta a făcut contactul vizual cu mine, iar o lacrimă i s-a prelins pe obraz. S-a ridicat și a plecat, lăsându-mă singură cu gândurile mele.
O să plec de aici. O să fac o plimbare în exterior, până se face seară. Nimeni nu o să știe. Mi-am luat un ruxac și am pus în el... Ei bine, nimic. Nu aveam nici apă, nici mâncare. Dar nu mă interesa. Am o sticlă și voi lua apă de la baie, cât despre mâncare, asta nu mai contează.
Zis și făcut! Am umplut o sticlă și am pus-o în ruxac. Am luat caietul de notițe și pixul meu favorit. Altceva...hmm... Aa, da! O lanternă. Nu se știe cât timp voi fi plecată.
Aveam o mică, foarte mică problemă. Singura cale de a ieși de aici este prin față, la poarta mare. Nici nu știam să sar, iar poarta era supravegheată. Alt plan...
Da! Am găsit. Când Roger și-a făcut apariția sărind în lac, a zis "Sophie o să ocolească". Deci este o cale să ieși de aici, ocolind lacul. Acum altă problemă. Dacă o să ies din cămin pe ușa din față mă va vedea lumea, iar Scott mă va căuta. Trebuie să ies pe geam...
Am deschis geamul și m-am uitat în jur. Nu era nimeni la lac. Dar eu mă aflam la etajul 1. În fine. E greu de crezut, dar sunt foarte obișnuită cu durerea. O să o fac.
Am încuiat ușa de la cameră, mi-am pus bine ruxacul în spate, am deschis fereastra larg și m-am uitat spre oglindă, așteptând un ultim sfat.
~Fugi, voi fi cu tine!~
Era ea. Chestia asta m-a îmbărbătat foarte mult. Am trecut picioarele de partea cealaltă a ferestrei, gata să sar. Acum stăteam cu fundul pe margine. Și am sărit. Aerul îmi lovea fața, dar simțeam ceva plăcut. Era adrenalina. M-a cuprins întrutotul, iar la aterizare nu am simțit absolut nimic. Am luat-o ca o nebună la fugă, cu un zâmbet dement pe față, apropiindu-mă de lac. Acum ce? Din ce direcție a venit Sophie?
În dreapta era blocat, iar în stânga era liber. Probabil stânga, dar stai. Ce om normal ar evada prin locul în care ești expus. Iar ei se pricepeau la sărit garduri, așa cum a sărit Roger până am încuiat eu ușa. Sau cel puțin asta e cel mai logic să fi făcut.
M-am dus în dreapta și m-am uitat la gard. Era făcut din sârmă, avea 2 metri. Imposibil. A, stai! Imposibil nu face parte din vocabularul meu. M-am cățărat pe gard, punând cu grijă fiecare mână acolo unde pare mai sigur. La dracu! M-am tăiat.
După ce am reușit să trec de gard m-am uitat la mâna mea din care curgea o tonă de sânge. Nu aveam șervețele, așa că am ignorat-o și mi-am văzut de drum. Am mers de-a lungul lacului, căminul și gardul său devenind din ce în ce mai mici, brusc simțindu-mă liberă. Fără să realizez, m-am trezit fugind în nicăieri. Tot ce îmi amintesc că am văzut erau foarte mulți copaci, dar picioarele mele știau exact locul în care mergem. Brusc, m-am oprit ca să respir puțin. Eram extenuată. Am ridicat privirea, iar în fața mea era o piatră mare.
Era bună și piatra. M-am urcat pe ea și am pus ruxacul lângă mine. După aceea m-am întins și am privit cerul. Gri-cenușiu. Pentru unii sumbru, pentru mine liniștitor. Nu se știe exact ce cauza lumina, deoarece soarele nu dădea semn că se află pe cer. Totul era luminat în mod egal. Coroanele copacilor îmi conturau imaginea, dar păsări nu se vedeau, deși era deja primăvară.
-"E liniște și stă cu tine
În întuneric.
E rece și dansează
În frig."
Cântecelul ăsta îl știam de mică. Nu îmi mai amintesc unde l-am auzit, dar nu are sens. E un cântec idiot care iese la iveală în cel mai ciudate momente. Stă acolo și pândește, iar apoi îl cânt.
După aproape o veșnicie de stat și uitat pe cer, m-am ridicat și am luat caietul. Astăzi mă simțeam amețită, fără pic de inspirație. Dar am eu o vorbă: "Când nu ai inspirație este momentul ideal să creezi". Sensul a ceea ce tocmai am spus era că inspirația apare fix când duci cea mai mare lipsă de ea. Am ridicat pixul de-asupra foii și am început să desenez.
Am stat așa până la lăsarea întunericului, iar apoi am aprins lanterna și m-am întors pe același drum. Mă așteptam să se întâmple ceva rău în seara asta, dar se pare că acum scăpasem. Am intrat prin fața căminului, deoarece nu puteam să urc pe pereți până la etajul 1. Nimeni nu a întrebat nimic, iar eu am ajuns în siguranță până la camera mea.
-A fost bine...am șoptit eu întunericului.
După câteva clipe de ezitare, am aprins lumina. Era ora 21:36. Trebuia să fac un duș și să mă culc. În momentul în care am pus mâna pe clanță am observat ceva. Mâneca hanoracului meu era udă. Uitasem că mâna mea sângera. Am tras mâneca și m-am îngrozit. Se infectase pentru că m-am tăiat în fier ruginit. Bine că aveam spirt la mine. Si vată. Le-am scos din dulăpior și am îmbibat vata în spirt.
M-am așezat pe jos, în fața oglinzii, ca să nu mă mai simt așa de singură, am tras aer în piept și am apăsat vata pe rană.
Tot corpul îmi era imobilizat de durere. În mod normal, aș fi ridicat vata în clipa a doua, dar era diferit. O apăsam din ce în ce mai tare, într-un final făcându-se roșie. Era o durere insuportabilă, dat nu o opream. Era un sentiment așa de familiar, așa de plăcut...
"Cucu-bauu", "Si lor le placee, dar nu știu. Fă-i să simtă!", "Ai frați aici, hihi", "Fugi. Aruncă-te!". Oh, vocile șoptesc. Dar acum nu erau în capul meu, ci se învârteau toate prin cameră. Erau agitate, iar ea nu era aici. Ce naiba face încă ascunsă în întuneric?
Lumină. Lumină albă. Ce se întâmplă? Eram pe un pat, într-o încăpere albă.
-Doamnă Alison? S-a trezit pacienta.
-Bine Cindy, poți pleca.
-Bună dimineața Amma, zise Alison din picioare.
Am dat să mă ridic, iar aceasta m-a ajutat. Din instinct, m-am uitat la brațul meu bandajat acum.
-Amma. Vreau să te relaxezi. Ești bine acum. Scott a venit să vadă ce faci, dar tu leșinasei și... Vorbeai cu cineva. El s-a speriat și te-a adus aici.
Vorbeam... Nu îmi amintesc decat durerea. Eu nu am vorbit. Oare ea încerca să facă ceva. Ea era cea care vorbea defapt. Sau eu plecasem undeva departe, lăsând corpul să zacă acolo?
-Psihopatia. Boala personalității incomode, retrase și bizare. De asemeanea, principalul atuu al acestei boli este "masca sănătății". La prima vedere, un afectat al acestei boli pare un om normal, dar cu trecerea timpului se manifestă semnele. Ei rămâni calmi și cu sânge rece, chiar și în situațiile în care normal ar trebui sã manifeste stres. Oamenii psihopați nu simt sentimente puternice. Nu experimenteaza iubirea sau ura față de o anumită persoană, aceste întrebări punându-le capac. Exact ce a făcut Snape cu tine la vechiul cămin. Desigur, există mult mai multe lucruri despre asta, dar e prea mult pentru o singură zi, Amma.
Am dat din cap aprobator și am încercat tiptil să plec, fără să fiu întrebată de mână.
-Poți să pleci doar dacă răspunzi la o întrebare. Cine te-a pus să-ți pui spirt acolo?
Eram ușurată că n-a întrebat cum m-am tăiat, dar și asta era greu...
-Auzi voci, Amma?
-Nu.
Răspunsul meu apăsat și tăios i-a pus capac, iar în cele din urmă am părăsit încăperea. Eram lihnită de foame, deoarece nu luasem nici prânzul, nici cina, dar nu eram în stare să merg așa la micul dejun.
Mergeam în cea mai mare viteză spre camera mea, când m-am izbit de cineva. Era o fată cu păr șaten și șuvițe verzi. Hainele de motociclist au dat-o de gol. Era Sophie.
