Nu, nu, NU! Se încețoșa. Nu se poate. Nu acum. Nu când aveam un plan. Trebuia... să... stau... trează. Nu!
~Încredere...~
Am deschis ochii. Trăiam... Eram exact în același loc, dar pe jos. Sânge! M-au împușcat? Defapt, eram moartă? Mi-am făcut curaj să ridic privirea și am văzut. Cei doi erau pe jos, împrăștiau sânge peste tot. Incluziv eu aveam pe mâini. Doar pe mâini.
M-am ridicat buimacă, uitându-mă la palmele mele. M-am apropiat de ei și i-am privit. Morți amândoi. Ochii lor erau ieșiți din orbite de spaimă. Parcă au văzut o fantomă. Nu înțeleg. Eu... Nu... Nu eu!
-Amma ești bi...Aaa! a strigat Sophie.
Aceasta și-a pus imediat mâna la gură când a intrat, și a închis ușa în urma ei.
-Ce mama Dracului Amma? a șoptit șocată.
-N-n-nu șt-tiu... N-nu...
-Amma, calmează-te. Gașca e aici. Au venit să ajute, dar tu... Trebuie să îl chem pe Roger!
-Nu, Sophie! Roger e ocupat. E mizeria mea... Mă descurc. Du-te și ajută-i!
S-a auzit o bubuitură așa de puternică în ușă, încât Sophie a tresărit până peste cele două cadavre, fix lângă mine.
-Amma? Sophie? Sunteți bine?
Era Roger. Nu eram în stare să inventez o minciună, iar acesta a intrat oricum. Ceea ce mă miră este că nu s-a șocat deloc la vederea a doi oameni morți, ci era șocat mai de grabă că eu trăiesc.
-Am rezolvat! se auzi o voce de departe.
-Sam! Treci aici! Ceilalți să rămână pe poziții.
Eu respiram sacadat, iar Sophie m-a prins de braț. Oroarea era că e posibil ca nu eu să fiu cea care i-a ucis... Iar singurul suflet din această încăpere era...
-Oh, hei! își făcu Sam loc. Avem de curățat. Nu, Amma?
Mi-a reținut numele, dar nu asta conta. El era la fel de liniștit ca Roger.
În sfârșit am apucat să îl analizez pe Sam, la 1,80m. Era chipeș, părul ciufulit și negru cu o tentă de bleumarin, iar ochii negri ca noaptea. Brațele îi erau musculoase, iar picioarele puternice. Vocea îl făcea să pară mult mai matur decât este, dar nu-i dau mai mult de 19 ani. Avea piercing-uri în nas și în sprânceană și flash-uri în ambele urechi.
-Amma, ia loc. Curățăm noi, zise Roger.
Dar eu nu mă clinteam. Mă uitam la Sam. Cam insistent.
-Te cunosc? l-am întrebat când am observat că se uită la fel la mine.
-Look-ul meu este comun, a zis el.
Acesta a ferit brusc contactul vizual, dar știu că mințea... De unde îl știam pe băiatul ăsta...
-Amma. Haide!
Sophie m-a dus ușor până la pat, iar eu mă priveam în oglindă. Cei trei strângeau și curățau mizeria, fără ca măcar să scoată un cuvânt.
Ea era acolo. În oglindă. Se abținea să nu izbucnească în râs.
-Tu ai fost, nu!? i-am urlat. Tu i-ai omorât! Tu, idioato! Iar acum râzi! Nu așa ne-am înțeles.
Imaginea se încețoșă și se clarifică la loc, iar eu realizez cât de tare am zbierat. Roger, Sam și Sophie stăteau în picioare și se uitau la mine, neclintiți.
-Te-ai descărcat? a întrebat Roger.
-D-da... Scuze.
-Hm... Amma. Să îți zic o poveste, a zis Sam.
Brusc, toți trei am devenit curioși brusc asupra lui. El a chicotit și a reînceput să strângă, ajutat de Sophie și Roger.
-Când eram eu mai mititel, am avut un prieten bun. El avea aceeași boală ca tine.
Brusc, Sophie dădu foartd tare cu pumnul în birou.
-Sam... Să nu cumva...
-Taci, Sophie! i-o răsti Sam.
Aceasta tăcu, dar se citea o dezamăgire profundă pe chipul ei.
-Așa. Prietenul meu făcea crize întruna. Vorbea cu un anume "el" și îmi zicea că o să își piardă mințile. Căuta înnebunit ceva, dar nici până acum nu știu ce anume. Faza e că, cu cât căuta mai mult, cu atât înnebunea mai tare. Zicea că se va pierde undeva. Nu știu dacă se referea la el sau la ceea ce căuta, dar a avut dreptate.
Lui Sophie i se prelinse o lacrimă pe obraz, aceasta picând pe jos. Era vorba despre iubitul ei. Eu nu puteam decât să ascult. Nu înțeleg de ce îmi zice povestea asta mie.
-Într-o zi a spus că va pleca. Desigur, i-a zis doar celui mai bun prieten al său. Noi am fost șocați să aflăm că a plecat și sperăm și în ziua de azi că se va întoarce.
-Și prietenul lui? am întrebat.
-Asta nu mai contează, a zis Roger. Suntem o familie, ne sprijinim.
-Acum că ți-am zis o poveste, continuă Sam, e rândul tău. Povestește ce s-a întâmplat. Spune adevărul, eu te înțeleg.
-Unul căuta și altul ținea pistolul spre mine. Voiam să îi păcălesc, dar fix atunci s-a încețoșat. Am auzit-o cum a zis să am încredere și m-am trezit așa. Cu mâinile pline de sânge.
-Ea este prietena ta? întrebă Roger, parcă amintindu-și ceva.
-Nu, i-am tăiat-o. Nu contează asta.
-Exact ca... șopti Sam.
-Aoleu, Sam! Mai taci dracului din gură! Nu doar ție îți e dor de el, da? urlă Sophie și ieși pe ușă.
-Plecați, am zis. Mersi mult pentru tot.
Cei doi tăceau și se uitau unul la altul. Roger a scos din jacketă doi saci imenși care erau foarte bine strânși și au luat corpurile cu ei.
*****
E sâmbătă. Vineri nu am dat ochii cu Sophie. A lipsit de la cursuri. Roger era moleșit și nu scotea vreun cuvânt. Mă întreb ce o fi pățit Scott. Nu l-am mai văzut de la faza cu laboratorul.
Mă plimbam pe coridor, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat de când am ajuns aici. Povestea lui Sam, colierul, iubitul Sophiei, JP. Sigur că prietenul lui cel mai bun era JP. Și Sophie mi-a zis povestea, dar e clar că nj vrea să își amintească. Eu cred, sincer, că suferă o depresie. Ar trebui să merg azi să o caut și să vorbesc cu ea. Până la urmă a și zis că vrea o prietenă.
-Hei, Amma! La ce te tot gândești? mă întrebă Ted.
Nici nu l-am observat, deși este cam imposibil să nu o faci. Dar stătea în fața mea, plin de firmituri la gură și cu două caiete sub braț.
-Ah, la nimic. E...
-Nu Amma. E clar că te gândeai la ceva. Nu încerca să minți. Mai bine îi zici unui om că nu vrei să îi povestești, decât să inventezi. Fără supărare!
Și acesta dispăru în mulțime. Ted este foarte inteligent. Mereu știe ce să îmi spună, iar citatele lui mă ajută foarte mult. Regret că l-am făcut să se simtă prost, dar chiar nu îi puteam povesti.
La 12:30 am terminat în sfârșit orele, iar acum aveam un întreg week-end în care să stau cu Sophie la filme și să povestim. O să o fac să se simtă mai bine, iar după o să mă ajute cu niște informații.
Am fost jos și m-am uitat după numele ei, ca să aflu camera în care stă. 235. E pe etaj cu mine, dar în celălalt capăt. Am luat-o la fugă pe scări și după pe coridor. Când am ajuns în dreptul ușii ei, am bătut și mi-am tras puțin sufletul.
Nu a răspuns nimeni. Am bătut mai tare. Tot nimeni.
-Sophie! Sunt Amma! Deschide, te rog!
După încă cinci minute de așteptat am realizat că nu e în cameră. Am luat-o la fugă afară și l-am zărit pe Roger.
-Hei, Roger! Unde e Sophie? Nu o găsesc pe nicăieri.
-Nu e în camera ei?!
-Nu... Poate o fi ieșit să se plimbe.
-Ea nu iese nesupravegheată. Nu are voie să...
-Încetează cu dramele, în numele lui Dumnezeu! Și hai să o căutăm.
-Eu o caut, tu stai aici!
-De ce, mă rog? am zis deranjată.
-Pentru că nici tu nu ai voie să ieși de aici, mi-a răspuns.
