Se făcu liniște de când Snape ieși din camera mea. "Plecăm". Doar la asta mă gândeam. Unde? De ce? Cum?
Camera începea să se învârtă cu mine înăuntru iar eu nu îmi mai simțeam corpul. Prea multe gânduri. Prea multe voci. Prea multe decizii. Era prea mult pentru mine.
Imaginea s-a încețoșat. Nu mă mai durea capul, defapt, nu mai simțeam nimic. Eram înconjurată de întuneric, ceea ce era perfect. Un moment de liniște.
Pentru unii, întunericul este lucrul acela înspăimântător, de care trebuie să fugi. Un om înțelept a zis o dată: "Dacă nu cunoști întunericul nu vei simți niciodată gustul luminii". Am analizat asta foarte mult timp și am ajuns la concluzia că este un adevăr suprem, dar incomplet. Odată ce cunoști cu adevărat întunericul, vei realiza că nu mai ai nevoie de lumină.
Asta poate fi asociată cu un sac plin cu nisip. Defapt, doi saci identici. Pune unul unde e lumină și altul unde e întuneric. Vei observa că cel din lumină atrage atenția, iar oamenii curioși il vor lua și deschide. Acum întoarce-te spre cel din întuneric. Neatins. Nedeschis.
Sună ciudat, dar asta se numește "iluzie psihologică". Sacii nu sunt altceva decât secretele noastre. Acum depinde unde ai încredere să le lași. Desigur, nici întunericul nu este sigur, deoarece niciodată nu e pustiu pe acolo. Mișună mereu câte cineva care se poate împiedica accidental de sacul tău, dar asta este diferit. Persoana aceea nu îți va deschide sacul, ci se va îndepărta, deoarece deja are propriul său sac de care să își facă griji.
Lumina o asociez cu ceva incomplet. Oamenii caută și au nevoie să știe totul despre alții, nefiindu-le niciodată îndeajuns ceea ce au ei. Dar întunericul este un întreg. Tu depinzi de viața ta și atât. Nu ai nevoie de alții și alții nu au nevoie de tine.
-O să vină cu noi, Bishop.
Era vocea lui Snape. Se auzea ciudat, dar știu că era el.
-Ce diagnostic are, domnule doctor? întrebă monoton directorul.
-Psihopatie.
Nu se poate! Asta este o minciună. Am auzit clar și bine, "psihopatie". Dar de ce să mă ia... Nici nu știu la ce să mă gândesc mai întâi.
-E imposibil! Fata este foarte inteligentă și nu a dat vreun semn de a fi altfel.
-Asta îi induce pe oameni în eroare. Psihopații se poartă exact ca oamenii normali, singura diferență este că...
-S-a trezit, zise asistenta.
Am auzit ușa cum se deschide, iar după vocea lui Bishop.
-Amma? Amma! Slavă Domnului...
Am deschis ochii. Eram la infirmerie. Totul era așa gri. Ar fi trebuit să fie alb, dar peste tot Timpul lasă urme. Bishop stătea pe un scaun în dreptul patului meu. Îl auzeam cu ecou, dar nu mă durea nimic. Și-a pus o mână peste a mea, iar aceasta ardea.
-Este foarte rece, doamnă asistentă!
Asistenta intră în cabinet cu niște hârtii în mână
Avea în jur de 40, era minionă și avea un păr roșu țipător. Mi-a pus ceva în perfuzie și a plecat iar.
-Ai leșinat în camera ta, a zis directorul în cele din urmă.
-Aha...
Eram buimacă. Obosită. Vulnerabilă. Mi s-a activat al șaselea simț. Puteam să îi aud fiecare stare. Era o dorință ciudată în legătură cu un eveniment ce se apropie, o fărâmă de teamă și multă mândrie. O combinație de-a dreptul scârboasă.
-Sunt bine, am zis eu.
Păream calmă, dar nu eram. Unde să plecăm? Nu mă voi mai întoarce... Ce naiba e asta?! Nu îmi plăcea să locuiesc în căminul ăsta plin de fraieri inculți și impulsivi, dar nu știam nici măcar unde aveam să mă mut. Aa, da! Se pare că eram și psihopată!
-Doamna asistentă a spus că poți să te întorci în camera ta, imediat ce îți scoate branula, pentru a-ți face bagajele.
-Unde? De ce? am întrebat sec, de parcă nu știam deja răspunsul la a doua întrebare.
-Trebuie să fi... Vindecată. Promit că nu o să fie așa de rău precum sună. Vei face o școală care va fi o clădire separată de cea în care dormi și mănânci. Îți vei face prieteni...
Îmi venea să bufnesc. Nu știu sigur daca de râs sau de plâns, dar nici măcar el nu credea ceea ce zicea.
*****
Eram în camera mea. Totul era deja strâns și înghesuit în două valize de mână, înafară de hainele pentru drum, căștile, telefonul și caietul de notițe.
Pe hol se auzeau deja copiii care veneau din vacanță. Minunat. Voi mai avea parte de o ultimă bârfă. Când s-a făcut liniște, am ieșit și m-am dus la dușuri să mă spăl. Deja auzeam bârfele, simțeam fiecare cuvânt ce îmi zgâria urechile. "Ratata asta a stat la cămin toată vacanța.", "Uite cu ce e îmbrăcată", "ce față de bormașină are", "haha hihi". Eram obișnuită deja. Am intrat la duș și mi-am pus hainele undeva în cabină și am avut grijă să nu le ud. Mi-am învățat lecția de data trecută, când cineva mi-a furat hainele și a trebuit sa fug în prosop până la cameră. Am fost și filmată...
Apa fierbinte îmi mai relaxa puțin mușchii încordați, iar grijile mele se evaporau ușor-ușor. Indiferent de locul în care o să merg, voi avea o nouă viață. Asta am decis.
În camera mea totul era neînsuflețit. Singurele fărâme de viață erau încuiate în valize. M-am uitat de jur împrejur în minuscula încăpere, ochii oprindu-mi-se asupra oglinzii. M-am schimbat de haine, mi-am pieptănat părul și am tras cearșaful care acoperea oglinda.
-Am murit sau mi se pare?am șoptit încet reflexiei.
Era așa îndurerată. Buzele umflate, cearcăne, pungi sub ochi. Părul blond și lung stătea în voia lui, iar ochii de un verde-maroniu intens erau așa de goi... Nu suportam să o văd așa. Purta hainele mele, arăta ca mine, dar nu eram eu. Nici măcar ea nu era. Ceea ce aveam în față era un nimic, o iluzie cu blugi negri, bocanci cu ținte, tricou alb și geacă de piele.
Nu îmi putea păcăli încrederea. Simt că ea e departe. Și știu că nu va mai veni prea curând.
Am acoperit oglinda iar și mi-am luat bagajele. Toată lumea de pe coridor se holba la mine și mă arăta cu degetul. Aveam muzica la căști la maxim, ca să nu ii mai aud. Dar era o iluzie. Nu era nevoie să îi aud ca să îi simt. Atâta ciudă, ură, curiozitate...
Curiozitatea. Starea umană caracteristică luminii, care te face să îți bagi nasul unde nu trebuie. Este una dintre lucrurile care mă face să iubesc mai mult întunericul. Desigur, curiozitatea are un rol, pe lângă setea continuă de a fi alimentat cu niște informații care nu țin de tine. Aceasta servește si pe font personal. Când ești "curios" de capacitățile tale proprii, de exemplu.
Am ieșit din cămin până la urmă, iar jos mă aștepta un Acura (o marcă de mașini), împreună cu directorul, Snape și colegul său.
-Trebuie să ne grăbim, domnișoară Wate. Avionul are cursă în jumătate de oră, zise colegul dolofan al lui Snape.
-Avion?! am zis.
Eram așa de surprinsă de vestea cu avionul încât am uitat să îl corectez cu "Amma" când mi-a zis numele.
Snape mi-a luat bagajele și am urcat în mașină. Directorul îmi făcea cu mâna, iar eu am rămas încuiată aici cu gândurile mele.
