Am coborât din autobuz și Sophie m-a apucat de braț.
-După mine, a zis Sam.
Acesta este oficial locul care primește medalia de cele mai multe graffiti din lume. Nici nu pot să deduc forma gării de la atâtea desene mai mult sau mai puțin artistice.
Am intrat în gară, și deși era doar ora 19:13, nu prea era lume acolo. Sam s-a dus spre o ușă, care cred eu că duce la trenuri. Când am ieșit am rămas mască. Liniile erau ruginite în ultimul hal, iar singurul tren de acolo părea defect și, de asemenea, plin ochi de graffiti.
-Când ajunge trenul? am întrebat.
-Voi, fetele, și răbdarea. Între 5 minute și două ore.
Când Sam a văzut că ne-au picat fețele, a început să râdă zgomotos.
-Așa e viața de orășean, a completat.
Având în vedere că eram singuri acolo, mi-am permis să întreb:
-Tu ești "orășean"? Tu nu stai în pădure?
-Cam băgăcioasă ești, Amma. Și da, ca să îți răspund la întrebare, eu stau în padure. Dar dacă stau în sălbăticie nu înseamnă că sunt străin cu propriul meu oraș.
-De unde știi așa multe, Sam? s-a răstit Sophie într-un final. Tu niciodată nu pleci.
-Tu nu mă cunoști, i-a întors-o.
-Pot și eu să știu și eu motivul pentru care dorești să vi cu noi și pentru care nu ne-ai pârât? am întrebat calm.
În acel moment am făcut contact vizual cu el și ochii lui negri m-au despicat efectiv. Desigur, nici eu nu sunt mai prejos. I-am aruncat o încruntătură atât de crâncenă, încât nu o va uita toată viața lui.
Ceva extrem de ciudat s-a întâmplat în acel moment. Lui Sam i s-au descordat sprâncenele și pentru o fracțiune de secundă s-a uitat la mine cu o privire care pare a fi... Mândrie...
În clipa următoare și-a întors capul, iar eu eram mască. Sophie se uita după tren și nu a văzut ceea ce tocmai s-a întâmplat.
-A ajuns, haideți! a zis aceasta.
În fața noastră a oprit trenul și ne-am îndreptat spre el. O dată ce pun piciorul în acesta pot considera că viața mea a început. Voi pleca să caut răspunsuri. Întrebarea "De ce sunt altfel?" nu mă va frământa în fiecare noapte și mă voi cunoaște în sfârșit pe mine însămi, după 17 ani de viață.
Am făcut marele pas în tren și ușile s-au închis. Nu era nimeni în cabina noastră, am dat biletele la compostat și m-am uitat pe fereastră.
~Sângele apă nu se face...~
M-am speriat și am tresărit ușor. Vocea ei era schimbată... Suna exact ca... Nu, nu se poate!
