Până să apuc să realizez ce se întâmplă, ușa fu trântită cu putere de perete. Era directorul, însoțit de alți doi bărbați. Unul dintre cei doi era mai tinerel, cu niște ochelari imenși pe nas, un halat șifonat de laborator si părul ciufulit. Celălalt însă, era un bărbat scund și îndesat, cu o mutră inocentă și ochii îngrijorați.
-Domnișoară Wate, îmi cer mii de scuze pentru deranj. Acești doi domni sunt niște... Turiști la noi în oraș. M-am gândit că ai putea să discuți cu dumnealor despre anumite lucruri... Au numeroase diplome de medicină și tot ce ține de psihologie.
Bishop era agitat. Emana asta prin fiecare por. În ochi îi citeai frica, iar minciuna îmi sgâria urechile. Simțeam că mă minte.
În primul rând, nu avea absolut nici un sens ca doi "turiști" care întâmplător sunt medici să ajungă la un cămin, dintre toate locurile din oraș, și taman la mine.
Dar în capul meu era liniște. Nici un sfat, nimic. Am rămas doar eu.
-Domnișoară Wate ...
-Amma, l-am întrerupt. A-M-M-A.
Tânărul doctor rânji cu colțul gurii.
-Mă scuzați domnișoară Amma. Dacă vă permite timpul, aș avea câteva neclarități și sunt sigur că mă puteți ajuta.
Luase o pauză scurtă, ca să vadă reacția mea. Dar eu nu eram ca alții. Eu tăceam și încercam să îi storc energia din fiecare centimetru de viață rămas. El știa exact ce fac. Deși nu ne priveam în ochi, le făcuse semn celor doi, directorului si colegului său de muncă, să iasă.
Așa că rămăsesem numai noi.
-Regret nespus această vizită neașteptată, domnișoară Amma, dar ați putea să mă ajutați? Am venit special aici din Sud.
Când am auzit "Sud" mi se făcu pielea de găină. Locul acela deține închisorile de maximă siguranță, dar și cele mai bune spitale de la noi din țară. Și totuși, de ce ar veni un om din Sud până în NordEst și de ce mă caută pe mine?
-De ce? am întrebat silabisit.
-Poftim?
-De ce eu?
Doctorul sau ce o fi el oftă lung și încerca să facă contact vizual. Știam exact tehnica. Citea oamenii uitându-se prin ochi, aceștia fiind numiți "Oglinda Sufletului". Nu i-am permis nici măcar să mai încerce să îmi caute privirea, deoarece am întors capul instinctiv spre locul în care se afla oglinda, sperând că mă va ajuta.
-Noi doi nu suntem singuri, zise bărbatul.
Am împietrit. El știa. Oare de ce? Cum? Era ca mine? Toate întrebările astea mi se învârteau în cap, dar nu puteam scoate o vorbă. Am fost proastă lăsându-l pentru o clipă să îmi vadă expresia. Rânji iar la mine, ca un puștan care a reușit o schemă grea.
-Ce vrei?
Deja vocea mea era joasă și apăsam fiecare literă. Mă simțeam atacată, dar în același timp ca un spion. Simțeam că el este cel păcălit aici, nu eu.
Exiștă o strategie foarte simplă când vrei să scapi din situații incomode. Ca de exemplu, situația mea. Acest om voia informații pe care știu sigur că nu trebuia să i le ofer. Dacă tac, va insista. Deci trebuie sa vorbesc. Dacă turui totul, se va prinde că mint. Dar dacă fac pe naiva, la început să am îndoieli, iar apoi să îi dezvălui doar ce vreau să știe, voi scăpa cu succes.
Gândești la viteză maximă toate variantele și vei câștiga. Orice secundă de ezitare poate aduce un eșec mizerabil.
-Eu sunt psiholog. Numele meu este Snape. Am venit în orașul tău pentru a face un studiu despre diferențele în modul de gândire a oamenilor.
Eu încă tăceam, dându-i de înțeles că tot nu pricep de ce a venit tocmai la mine.
-Am auzit că ești "specială", a zis tărăgănat.
"Specială"?! Eu... Da. Se pare că mă bănuiește mai mult decât credeam. O fi un polițist sub acoperire care a venit pentru crima din toamna lui 2009? Eu nu am fost decât martoră... Dar nu puteam să îl las să mă descopere. Nu acum, când abea scăpasem.
-Uite, Amma. O să fie simplu. Facem un joc de cărți. Am 5 cărți în mână. Pe fiecare este notată o întrebare. Vei trage pe rând câte o carte și vei răspunde.
-Eu cu ce ies din asta?
-O să scapi mai rapid de mine.
Tac. Trebuie să nu mai vorbesc. O să îi fac jocul, dar o să mint. O să scap de el și secretul meu nu se va afla.
-O să iau tăcerea ta ca pe un "da". Acum trage o carte!
M-am uitat la cele cinci cărti maronii care stăteau întinse în fața mea. Inima începea să bată... Dar nu înțeleg! De unde pericol? E doar un căcat de joc.
Am pus mâna pe cea de-a doua carte, am tras-o și am citit.
-"Pe cine iubești cel mai mult?"
"Iubesc"? Păi... M-am blocat. Nu puteam să îi zic că niciodată nu am iubit pe absolut nimeni. Trebuia să mint. Pe mama nu o cunosc, tata nici atât. Frați nu am avut. Nu am pe cine să inventez.
Snape rânji. M-a învins. Am clacat. Și-a dat seama. Prima greșeală e să clachezi. Sunt praf.
-Am înțeles, mi-a spus cu colțurile gurii ridicate. Cartea a doua!
De data asta aveam mai multă încredere. Am tras prima carte și am citit.
-"Pe cine urăști cel mai mult?"
Cred că o să leșin. Încă o întrebare fără răspuns. Am fost bătută și am bătut la rândul meu... Dar nu am "urât" niciodată pe cineva.
Trecuseră deja două secunde de când am citit și deja clacam iar.
-Pe Ema, am zis calmă.
-Ema?
-Da, Ema.
Am zis-o prea repede, prea apăsat. Până și eu simțeam minciuna.
Nu înțeleg. În 2009 am inventat o întreagă poveste pe care am zis-o la nenumărați polițiști când a venit vorba despre asasinatul lui Watson.
Eu defapt stăteam acolo. Mă uitam la ucigaș cum l-a trântit la pământ și i-a tras un glonț în cap. Eram calmă, de parcă mai văzusem asta. Criminalul nu a fost deranjat de prezența mea, ba chiar mi-a făcut cu mâna când a plecat. Am simțit că avea încredere. Încredere într-o puștoaică de 9 ani.
Aveam ocazia să spun multe. Îl văzusem când urcase în autobuzul de ducea spre gară și aveam timp să îl denunț de mii de ori, dar am ales să tac și să mint.
-Amma? La ce te tot gândești?
E greu să vorbești cu oamenii. Și sunt obosită. Dar nu îmi este somn, ci am obosit să las pe cineva să încerce să mă cunoască.
-Vreau să mă lăsați, i-am spus apăsat, accentuând fiecare silabă.
-Să te lăsăm... Să te lăsăm pe moment, sau pe vecie?
-Pe vecie.
De data asta am făcut contactul vizual pe care și-l dorea. L-am lăsat să mă citească. Ceea ce nu știa e că avea să regrete această dorință, pentru că eu îl citeam pe el. Acum simțeam. Îndoială, teamă de eșec și curiozitate. Aceste stări i le invocam. Îmi apăsau carnea de pe mine și urlau din toată puterea înăuntrul lui.
Acesta s-a dus spre ușă si a deschis-o. A ieșit cu un picior din încăpere, s-a uitat înapoi și a spus:
-În două zile o să plecăm. Fă-ți bagajele, nu o să te mai întorci aici niciodată.
