Sângerări

LXIII (un vis, o iluzie)

o lume ce nu-mi mai place
este cea-n care trăiesc,
oh voi, oamenilor, dați-mi pace.
de veți face asta, mult o să vă mulțumesc.

nu mai mă băgați în seamă,
sunt o fantomă ce trece pe lângă voi.
sau mai bine scoateți o armă
și scăpați-mă de nevoi.

eu nu exist pentru vreo persoană.
sunt o simplă adiere de vânt
ce trece repede, în goană
după al unei singure persoane cuvânt.

însă ea este o mare
și eu sunt ca un strop.
dar ce-aș vrea să fiu a cerului lăcrimare
și peste ea să cad într-un încet cronotrop.

dar nu pot, este imposibil
să trec prin ea și să înot
în acea mare cu chip invizibil
dar ce totuși înlăuntru are tot, tot.

peștișori și meduze,
crabi dar și alge multe,
și o pereche perfectă de buze
ce mie-mi scuipă doar insulte.

din strop, acum sunt furtună,
lăsați-mă voi, demonilor, în pace.
acum soarele cu luna se cunună
și marea-ncepe să se dezbrace.

trimite valuri în stânga și-n dreapta,
stropii mi-i se sfărâmă în ea,
și ea, o, ea, înțeleapta
începe, pentru mine, a se absolutiza.

se seacă singură
și-acum în stele îi văd chipul,
iar acum are altă alură.
oprește tot, oprește timpul.

zeitate cu părul peste umeri,
ce faci tu, de ce ne torturezi?
aici, pe pământ, numai rele-s aduceri
de către tine, ce-acum nu mai te afișezi.

mi-ai oprit bătăile inimii,
încep să-mi bată clopotele,
sunt în brațele adormirii.
înțeleg acum de ce : mi-ai sărutat buzele...