Sângerări

CCVI (rugă sorții)

o, tu crudă, nemiloasă
și batjocoritoare soartă,
îmi închin sufletul rămas
în fața ta și te implor:
taie-mi, smulge-mi acum aripile
ce mă tot înalță dincolo de nori,
până-n lună și-n stele,
până-n soare și-n viață.
scapă-mă de ele, căci așa nu voi suferi
atât de mult în cădere și
atunci când voi săruta pământul
cu craniul meu crăpat deja
de gândurile ce-s prea multe și prea mari,
gânduri ce prea sunt doar gânduri...
iar dacă nu mă vei scăpa de aripi
și mă vei tot înălța
în pseudo-paradisul cerului,
într-un final tot voi cădea,
ceva mă va împinge înapoi,
ș-atunci când
mă voi preface-n pământul mort,
când voi săruta pământul
cu corpu-mi crăpat deja
de inimile ce-s prea multe și prea mari,
inimi ce prea sunt doar inimi,
chiar atunci întregul univers
se va cutremura,
iar stelele se vor îmbrățișa toate,
speriate fiind,
și cu lumina lor cea pururi nemuritoare,
vor stropi întregu-mi pământ
peste care
vor crește flori ce prea sunt flori,
gânduri ce prea sunt gânduri și
inimi ce prea sunt inimi
numai pentru ele însele.

însă, oare, pentru el, pentru om, ce sunt?
mii și mii de motive pentru a fi tot mai crunt?