Sângerări

CLXXXII (tăcerea)

e atât
de adâncă tăcerea din mine,
încât dacă mi-ai arunca
o vorbă-n piept,
nici ecou n-ar mai rămâne din ea,
nici măcar jumătăți de litere,
nici umbră și nici tu n-ai mai rămâne...

e atât
de rece tăcerea din tine,
încât dacă ți-ar arde trupul
cu mângâierile, cu sărutările, cu șoaptele
mele cele mai adânc ascunse
și păstrate pentru tine,
acestea s-ar preschimba și ele-n
răcoare, ar îngheța,
iar așa nu vom mai rămâne extreme
și tot nu ne vom atrăgea.

e atât
de mare tăcerea dintre noi,
încât dacă aș vrea s-ajung la tine
țipând, urlând, plângând de dor,
tot nu m-aș auzi în biserica
pe care o porți în inimă,
loc încăpător în care mulți credincioși
se-nchină,
sărutând icoanele - ochii tăi,
sărutând pământul - gleznele tale.

îngropați-mă acum, cuvinte curgătoare,
căci este o nouă zi și sufletul mă doare.