Sângerări

CCXXIX (o iubesc)

ucide-mă, draga mea, iubita mea,
oferă-mă jertfă nemilosului Cronos,
ca iubirea noastră să fie veșnică
și să ne pătrundem fiecare bucățică de os.

apoi învie-mă, renaște-mă în ale tale brațe
și ține-mă acolo, sufocă-mi însetata gură
cu al tău paradis. spânzură-mă cu ale tale ațe,
cu acele vene prin care trec uitat de ură.

hai să stingem soarele cu o singură sărutare
ca nimeni să nu ne mai vadă cum ne iubim.
căci lumea este numai de suferințe doritoare,
ea nu ne dorește fericire, nici măcar să trăim.

mai șoptește-mi poeme pline de amor,
mai bea puțin din sângele ce are gust a tine,
căci ăsta este singurul, unicul ajutor
ce mă scapă mereu de mine.

văd că soarele iarăși a început să lumineze.
luna este și ea îndrăzneață, ne privește
zâmbind. măcar ei nu vor să ne ruineze
a noastră iubire ce-i otrăvește

pe cei din jur - oamenii, aceste bestii
hrănite numai și numai cu răutate.
animale ce aruncă numai vorbe, chestii
ce-mi apasă sufletul cu o mare greutate.

noroc că unicii noștri prieteni
ne mai iubesc, căci iubirea noastră le oferă,
îi alimentează cu ani lumină, îi face eterni
pe cerul pe care domină o calmă atmosferă.

însă... soare, lună inchideți ochii o secundă,
căci o secundă cu ea este un infinit,
un timp nemărginit ce mă scufundă
în oceanul ei de iubire pururi nemărginit.

nu mă pot sătura de iubirea ei, de ea!
fără ea ce ar fi viața? cum aș putea să trăiesc?
aș deveni o stea stinsă? pe veci aș dispărea?
nu știu... tot ce știu este că o iubesc!