Sângerări

CLXX (crudă-i viața ce ne este dată)

stau, tăcut, pe întunecata lună
și vă privesc cum râdeți și zâmbiți.
cu voi soarta a fost prietenoasă, bună...
sau, poate, voi doar știți cum să iubiți?

pentru ce aceste galaxii și stele?
pentru ce aceste lumi noi găsite?
dacă-n tine n-ai pământ pentru lalele
și dacă cele dorite rămân doar dorite...

palate cerebrale formate din cărți,
imperii de cunoștințe zidite pe insomnii...
degeaba, căci către fericire nu-s hărți
și sentimentele nu mai sunt vii.

tăcere, tăcere... mereu numai tăcere...
glasul omenesc mi-e necunoscut.
când voi ști ce e așa zisa plăcere?
când în tine voi fi renăscut?

însă eu nu mă voi mai renaște vreodată,
căci ce e mort, mort rămâne pe veci.
ce viață morbidă, ce lume ciudată
plină de oameni seci, falși, reci...

de ce tânjesc după cuvinte?
de ce sunt atât de naiv, de idiot?
când știu că toată lumea minte
și când toată speranța e pierdută de tot.

adânc este oceanul suferințelor
în care sunt într-o continuă cufundare.
ascuțite tare sunt vârfurile munților
clădiți pe nemuritoarea răbdare.

cât să mai rezist aici? cât să vă mai privesc?
cât să mai fiu o frunză-n vântul destinului?
cât să mai iubesc? cât să mai trăiesc?
cât să mai aștept venirea amurgului?

ochii-mi sunt acum reci, de gheață,
mă distrug ținându-i deschiși.
tot ce văd îmi provoacă o mare greață,
nu știu de ce nu-i țin închiși...

mă simt greu, ca de plumb, foarte greu,
nu mă pot mișca deloc, e imposibil.
așa a fost dintotdeauna și va fi mereu -
drumul către civilizație închis, inaccesibil.

nici ochii mei din oglindă nu mă mai privesc,
ai tăi parcă ar fi ai mei, și ei sunt ocupați.
ai mei citesc în stele, ai tăi cum alții zâmbesc
fals, după tine fiind, ca lupii, înfometați.

m-am obișnuit așa, e liniștitor...
parc-aș fi mort, poate asta e o simulare,
căci moartea e aproape, mor, mor, mor!
nimic, în sfârșit, nu mă mai doare.

ș-acum am părăsit luna, am plecat...
voi călători prin univers o-ntreagă viață,
una moartă, de tristețe vindecat...
plec departe în lumea mea de gheață!

moartea-mi mângâie trupul...
e atât de minunată că mi-a dat liniștea.
nu pot să nu-i sărut capul,
o, moartea... o, draga de ea...

când sunt doar eu cu ea e atât de plăcut,
momentul acesta sper să fie etern...
cu o singură persoană sunt așa satisfăcut,
iar cu mai multe mă simt ca în infern.

moartea mea cu stele-n priviri,
unde te duci, unde pleci?
și tu nasti în mine dezamăgiri?
nici tu nu mă placi? și tu mă judeci?

crudă-i viața ce ne este dată...
ferească de om să știe ce e acela "dor".
crud este cuvântul "niciodată";
ferească de om să fie nemuritor!