Sângerări

CCXIX (poem)

iubito, purtăm în noi, oare, dragoste?
sau să fie presimțirea nemuririi
ce o tot lăsăm să crească-n noi?
dar pentru ce să mai tot cuget?
hai, din nou, să ne iubim, ignoră că mai port
și câte o mască îmbrăcată în pacoste...
pe al tău trup
am construit un întreg muzeu
ce e plin cu opere de artă...
îmbrățișări, suspinuri, sărutări
și iarăși suspinuri ce sunt ca niște cântări
divine pentru ale mele urechi
născute încă din timpuri străvechi...
pentru o așa iubire, zeiță,
m-am născut și, o, îngerule,
pentru ochii pe care tu îi porți
morții sunt vii și viii sunt morți...
naștere, moarte, renaștere și iarăși moarte,
să-mi deschid al treilea ochi
pentru a vedea povestea aceasta de departe?
nu... îmi deschid inima, numai ție
ți-o deschid, iubito.
intră în ea și dormi liniștită,
iar când te vei trezi, fă-o să bată
ca să pot ști când să intru și eu în ea,
să ne îmbrățișăm,
amândoi să formăm o altă inimă
în a mea inimă,
o unică bucată
ce până și după
stingerea întregii lumi
vă continua să mai bată...

o, iubito, de unde atâta iubire?
întregu-mi corp este plin numai de tine.
o, tu, a sufletului nemurire...

din dragostea noastră a luat naștere noaptea,
iar din a ta gură, din glasul tău angelic,
luna a sărit drept în ochii mei.

o, lună, peste tot te văd, fie zi, fie noapte...
o, iubito, lasă-mă să-ți culeg stelele, buzele
coapte,
să rup sămânța din ele
și să las în mine a crește fericire, buze,
stele...