Sângerări

CCVII (iubire neomenească)

cum ai putut veni aici, făptură minunată,
în acest iad omenesc fără de scăpare?
ai plecat din lumea ta perfect ordonată,
căutând iubirea cea nemuritoare?

și cum ai putut cădea chiar în a mea inimă
ce dintotdeauna-ți visează chipul neomenesc?
nu-ți dai seama că ceea ce faci este o crimă?
că mor de dor stelele din preaînaltul ceresc

datorită absenței tale ce nu-și are rost?
da, mi-ai luminat sufletul, dar infinitul
este acum întunecat din cauza unui prost
îndrăgostit atât de tare de preasfințitul

tău chip, de-al tău trup, de tine, toată.
iubește-mă cu glasul plin de povești...
dar spune tu, făptură, tu, stea moartă,
ești vie-n inima mea și chiar mă iubești?

căci de iubirea ta pentru mine e una adevărată,
voi muri purtându-te în sufletul meu.
iar așa vom putea să ne ducem iubirea curată
într-un loc în care din doi, vom deveni un zeu

ce sufletele întunecate ale muritorilor
le va lumina până când aceștia vor orbi,
până când și aceștia se vor închina stelelor,
dorind, să le coboare-n suflet și să-nvețe

ce înseamnă cu adevărat a iubi.