Sângerări

CLXXXIV (cât blestem)

cât blestem
la naștere-am primit
odată cu prima rază
de lumină ce mi-a străpuns
ochiul și l-a spart, l-a orbit,
l-a întunecat de tot,
iar acum sunt orb și
întreaga lume mi-e o enigmă.

cât blestem
la naștere-am primit
când m-am simțit de sticlă.
o sticlă prin care lumina
a pătruns o singură dată,
iar de-atunci eu, această sticlă amatoare,
am devenit mai fragil, tot mai fragil.
atât de fragil încât
și dreptul la îmbrățișare mi s-a luat.
nu cumva să fiu strâns prea tare,
iar apoi să mă sparg
în brațele cuiva și să fac
acele brațe-nghețate
să sângereze. să-i ies eu prin vene,
odată cu vidul ce-ar urma
să curgă din suflet și
să topească împrejurul.

atât de fragil, încât nici vântul
nu mă poate mângâia pe obraji,
pe trup, ori pe inimă.
nu-și poate trece palmele
prin părul meu,
căci riscă să mă spargă,
să mă distrugă, să rămână și el
singur.
așa nu ar mai avea pe cine
sa ia-n batjocura,
nu ar mai avea pe cine
să chinuie...
oh, tu, vânt înghețat
al vieții mele fragile.

prin fragilitatea sticlei
care sunt,
nu pot permite nimănui
să se apropie.
iar așa mi se sparge pieptul
de lacrimi și de dorul de moarte.