Sângerări

CCIII (mi-e foame)

din sânii tăi
ca două izvoare
m-ai hrănit cu viață și cu moarte.
sânul stâng, cel plin de moarte,
atârna tare greu, mult m-am aplecat
ca să pot suge din el.
iar cel drept, cel cu viață,
era atât de golit încât a trebuit
să te escaladez, tu munte de emoții,
ca să pot suge din el,
să-mi hrănesc sufletul și inimile din piept.

din ochii tăi
ca doi copaci plini cu fructe
m-ai hrănit cu fericire și tristețe.
ochiul stâng, cel ce se uita la mine,
ce se afla deasupra mea asemenea unui soare,
mă lumina și mă chema la prânz
să-mi dea de băut lumină cosmică,
dorințe și speranțe neclintite de
zbaterile ochiului, de vreo ploapă
ce s-ar închide și nu știu
de s-ar mai deschide vreodată.
ochiul drept, cel ce se uita la altul,
cel ce se afla deasupra mea asemenea lunii,
mă întuneca și mă făcea să aștept,
cu această așteptare mă hrănea
și cu întunericul nopții.
am băut negru și m-am decolorat,
luna m-a otrăvit cu condiția umană
pe care o purtăm cu toții așa cum
purtăm pe noi hainile,
dar această condiție umană este o armură
ce ne tot trage în jos,
ne crapă oasele și ne obosește carnea,
iar atunci sufletul ne cere de mâncare,
dar ce să-i dăm dacă nu putem ieși din noi?
trebuie să rupem bucăți din noi
și să-l hrănim...