Sângerări

CXCVII (dialoguri astrale)

stele, o, voi, nașteri mult prea întârziate,
lăsați-mă să vin acum printre voi,
căci vă iubesc, vă iubesc cu absurditate,
dragi stele, singurele mele nevoi.

și eu am fost cândva o stea
ce tragic a decăzut în acest infern...
însă mă voi reîntoarce, uitați noaptea!
noaptea și-ntunericul ce mă cheamă-n etern.

o, tu, soare, cel mai înțelept dintre zei,
coboară-mi din nou în inima-mi pustie...
luminează-mă, divinizează-mă, doar de vrei,
căci de nu, ce dorești tu, exact așa să fie.

tu peste noi dintotdeauna domnești,
zi de zi ne sfințești cu a ta prezență.
o, tu, soare, în al meu suflet repede crești,
însă pe cer mori încet, vei fi o eternă absență.

iubită zeiță, tu, lună, regină a nopții,
din a mea inimă pe cer te-ai înălțat.
iarăși ucizi durerile și învii toți morții
pe care tot tu de viață i-ai descălțat.

șireată ești... câte măști porți tu, oare?
ești și tu un om ca toți ceilalți?
îți place să-nșeli, să vezi speranța cum moare
din propria-ți mână chiar și pentru frați?

o, ești tu, oare, și o născătoare de dureri
ce se pot vindeca doar prin moarte?
mori! ia-mă cu tine, regină, pieri!
haide să plecăm împreună, departe...

căci ce rost are să trăiești? e în zadar
această viață plină de minciuni și suferință,
al cărei singur, incomparabil, unic dar
este moartea - mereu întârziata biruință...