Sângerări

CCXXXI (dialog cu divinitatea)

-o, zeu ce m-ai trimis pe acest pământ,
unde-i fericirea, unde-i tot ce mi-ai promis?
sunt mort? să fie acesta al meu mormânt?
să fie, oare, un infinit abis?

sau mă pregătești pentru ce va urma?
o, zeu nemilos, spune ceva, vorbește...
și ce e cu acești oameni, ce e cu turma
aceasta oarbă? ce urmărește?

și cu ei te-ai jucat?
săracii... cum umblă, cum speră-n deșert.
nu știu ei că e în zadar tot ce-au încercat,
că e un mit cuvântul "cert" ?

de mă auzi, dă-mi un semn că exiști,
contrazice-mă dacă greșesc.
liniște... și liniștile-s întârziate neliniști -
temeliile acestui infern lumesc.

-liniștește-te, copil al stelelor,
tu, colț de univers,
maestru al vorbelor
ce sunt de neșters,

înțelege odată că acesta e un vis,
nu-ți mai face probleme în zadar.
doar în tine se află acel abis,
în al tău suflet trist și amar...

ce-ți pasă ție de ce e în jurul tău?
n-ai înțeles că totul e nimic, că n-are rost
nimic? că nu există nici bine, nici rău
și că tot ce este, va trece la a fost?

nimic nu e ce este. chiar și această viață
este-n zadar. de ești viu, de ești mort
totuna e. mereu se va afla o ceață
orbitoare, creatoare de disconfort...

așa că fă ceea ce dorești,
iubește, speră la-ntregul cer și pământ,
căci oricum tot ce ai o să părăsești,
nu vei lua nimic în mormânt.

dar nu lărgi cercul, tu, purtător de piramide.
chiar de în final te vei lepăda de toate.
sufletul îl vei avea mereu, nu-l deschide
mult. tot ce-ai băgat, singur se va scoate.

și atunci vei rămâne cu un mare gol în tine
ce-l vei purta mereu, la nesfârșit.
vei fi un muzeu plin cu ruine
în care greu e de intrat și ușor de ieșit.

chiar dacă viața nu-ți este valoroasă,
chiar dacă te sfărâmă, de te zdrobește,
ea este, în ciuda a toate, frumoasă,
așa că fă tot ce dorești. trăiește... iubește...