Sângerări

CCII (sătul de foamete)

urcă-te pe umărul gurii mele și
ia-ți avânt ca să muști un nor,
ai spus că tare mai ți-e foame.
mușcă un nor și lasă în tine să crească
un cer prin care să mă plângi,
să devin o ploaie, dar nu una de vară,
ci una prin care să fac din întreaga ta planetă
un singur ocean de amare lacrimi,
iar prin arca sentimentelor tale
să facem, împreună, la infinit
înconjurul lumii până ți se va face
foame din nou și vei avea
poftă de o lună... de un soare...

iar atunci în tine nu voi mai curge
și stropul stropului meu mă doare,
căci nu voi mai putea ajunge
în lumea ta plină de culoare.

eu nu sunt o rază de lună,
nici măcar o rază uitată de soare;
eu sunt lacrima sufletului cerului,
sau doar cerul lacrimilor, oare?...