Sângerări

CCXXIV (sufletul meu)

sufletul meu
a fost binecuvântat cu insomnii
de când al tău suflet
se afla lângă el,
de când obișnuia să-l sufoce
în îmbrățișări
și-n sărutări culese din alt univers.
însă, fiindcă tu ai plecat cu
sufletul tău cu tot,
acesta, al meu, sărmanul
nu mai poate dormi,
căci tot te așteaptă,
te așteaptă, te așteaptă...
așteaptă o sărutăre, o imbrățișare,
o umbră ce să se așeze peste el
și să-l iubească.
dar tu nu mai vii,
nu știu de ai să mai vii vreodată,
te-ai dus departe,
lângă alte suflete umbrite de ele însele,
însă tu dorești ca și a ta umbră
să le încălzească,
să le iubească...
de ce, oare?

o, tu, suflet iubit, nu mai plânge,
chiar de ești sărăcit
de sânge, de compasiune, de umbră, de soare,
o, tu, suflet risipit
de tot ceea ce, mai devreme sau mai târziu,
moare...
o, tu, suflet biciuit
de șoapte dulci amare.
o, tu, suflet obosit
de atâta inactivitate afectivă,
ia semințe din lacrimile tale, iar în tine însuți
cultivă stingerea veșnică
plină de lumină...