Sângerări

CXXVII (de-aș putea...)

de-aș putea să iau stelele
de pe cer, să le fac ale mele,
să le pun în ochii mei
ca aceștia să prindă viață,
să lumineze pentru tine...
de-aș putea să iau luna
și s-o mângâi, s-o ating,
să-i spun toate durerile inimii,
iar după ce termin, să n-o așez la loc,
ci s-o bag în cutia mea toracică,
să-mi stea în loc de inimă.
de-aș putea să iau soarele
și să ard microbii născuți pe creier,
să încălzesc distanța dintre noi
ca să nu mai tremur datorită
frigului lăuntric
atunci când o parcurg,
călcând ușor pe pietre și pe sticle sparte,
pe ochi și pe buze,
pe trupuri și pe inimi,
pe stele și pe-o lună ce nu-mi mai e
în piept de când te-am revăzut
în visul dintotdeauna și în viața
de niciodată.
de-aș putea să mai iubesc,
să nu am nevoie de lună, de stele și
de soare,
ci să mă descurc cu mine, așa cum sunt,
cu ce am și ce nu am,
cu vise și dorințe,
cu bucățele de inimă,
cu mâini și ochi și buze
pe care tu le-ai uitat,
tu, galaxie a sistemului meu solar.
de-aș putea...
dar nu pot, nu pot.