Sângerări

CCV (zburătorul)

la o fereastră mare și tare cenușie
stătea gânditoare și de dor inima-i era plină;
decât însăși viața aceasta ea era mai vie,
un înger era, nici stelele n-aveau atâta lumină.

privea luna - acest colț de oglindă
și tăcea minunându-se de-a ei frumusețe.
cu ochii fiecare rază încerca s-o prindă
și în parte să le așeze în ea cu acuratețe.

dar n-a reușit, așa că a început să plângă
cu lacrimi divine, cu stele ea a plâns...
iar dintr-o dată lângă ea a crescut o halângă
și dinăuntru-i niște ochi către ea s-au răsfrâns.

ea, speriată fiind, s-a dat tot mai în spate,
lipindu-se de peretele camerei tăcute;
ce a văzut a atins gradul maxim de absurditate:
un tânăr ce se-ndrepta către ea tot mai iute,

însă acesta s-a oprit și o privea cu ochii mari,
a zâmbit și încetișor i s-a închinat.
-ce ești tu și de ce a om pari?
-eu sunt zburătorul ce ție-ți sunt destinat.

-ce zburător? nu înțeleg ce tot vorbești,
pleacă! ce văd nu e real, trezește-mă din vis!
nu suntem în basme, nici în povești,
șterge-te de pe-al meu iris!

-o, tu dragă ființă, nu te speria, te implor...
poți tu să lupți cu destinul?
sunt trimisul lacrimilor tale, stelelor,
ca sufletului tău cu fericire să-i fac plinul.

-apariția ta e normală pe lângă spusele tale...
fericire? ce este cu acest cuvânt fără definiție?
te rog ca să-ți croiești către alt tărâm o cale
și să spui altcuiva despre această superstiție.

-cere-mi orice, zeiță pământeană, și îți voi da!
încearcă, nu mă lăsa așa, inima îmi moare...
după cele spuse, zburătorul s-apropie de ea
și-i sărută picioarele strălucitoare.

lacrimile zburătorului curățau podeaua,
iar buzele sale nu se opreau din sărutat;
ea stătea nemișcată privind nedumerită steaua
ce parcă o implora să nu-l lase necruțat.

îl privea plină de milă, nu știa ce să facă,
ce să-i spună, cum să acționeze...
nu știa nimic atunci, doar cum să tacă
și cum picioarele-i zburătorului să le cedeze.

a coborât lângă el și i-a sărutat alba frunte
ca de mort. parcă fusese smuls din lună...
între cei doi se formase o punte
neclintita nici de cea mai mortală furtună.

palmele-i reci treceau prin părul său auriu,
iar el stătea înghețat din cauza ochilor ei
ce i-au dat dreptul de a fi în sfârșit viu
și mai mare, mai puternic decât anticii zei.

izvoarele ochilor săi au secat,
iar acesta s-a ridicat și a început:
-îngerul meu, nu mă mai lăsa întunecat
de tăcerea ta de nepriceput...

-dar ce-ți pot cere, spirit născut din lacrimi?
căci nu știu ce e fericirea și din ce naște.
poate, fericirea se naște din arzătoare patimi
pe care nimeni nu le va putea cunoaște.

iar atunci cum aș putea să cer necunoaștere?
dar spune tu ce crezi că este fericirea?
din cine sau din ce ia aceasta naștere?
și, oare, venirea ei în lume e bună ori rea?

-fericirea ne-o naștem noi
din ceea ce ne agățăm de inimă.
fericirea este când unu se formează din doi
și dacă unu revine la doi ni se pare o crimă.

dar ai uitat tu că nașterea e soră cu moartea?
că ce astăzi este, mâine poate nu va mai fi?
și sufletul nostru oare ar putea
să-și mintă ochii că nu este noapte, ci zi?