Sângerări

CXLVIII (gând XXXII)

să trăiești fără să simți c-o faci,
să nu știi de ce mai respiri.
să aștepți ca ghilotina să cadă
și așteptarea să devină eternă...
să irosești secundele existând,
nu trăind,
chiar dacă exiști doar în aparență,
nefiind sigură nici aceasta,
în esență neștiind ce înseamnă
să trăiești pentru o persoană,
chiar și pentru tine însuți,
ce cu greu te poți autointitula
ca fiind o persoană.
să nu fii nici măcar o particulă de praf...
sau, probabil, ai fost o particulă de praf
care a fost, într-un final, suflată către
neantul ce te atrăgea de atâta timp,
asemenea unui magnet care atrage fierul.
să trăiești un paradox:
să nu mai simți nimic,
să fii o statuie fără formă,
fără pasiune în construirea ei,
și, totuși, să fii rănit de fiecare secundă
trăită în acest iad, al cărui foc
se află în cuvinte pictate, zâmbete amare
și priviri ascuțite.
acest foc ce nu-ți arde pielea la nesfârșit,
ci îți arde întregul suflet.
să-ți dorești moartea,
să-ți urăști viața și
să fii un hibrid
al acestora, să fii un mort viu.